Parvovirus B19-Anticorpi IgG, IgM

Laborator Synevo

 

Informatii generale

Parvovirusul B19 (B19V) a fost descoperit in 1974 in cursul evaluarii testelor pentru antigenul de suprafata al virusului hepatitei B (AgHBs) folosind baterii de probe de ser. Proba B19 din bateria B a dat un rezultat fals-pozitiv la contraimunoelectroforeza, un test relativ insensibil; atunci cand linia precipitinei a fost excizata microscopia electronica a indicat prezenta unei particule de 23 nm, asemanatoare parvovirusurilor. In 1985 virusul a fost recunoscut oficial ca membru al familiei Parvoviridae, iar Comitetul International pentru Taxonomia Virusurilor a recomandat numele B19V pentru a evita confuzia cu alte virusuri¹.

B19V, ca si alte parvovirusuri autonome, necesita celule mitotic active pentru replicare. Astfel, virusul se inmulteste si se propaga eficient numai in celulele precursoare eritropoietice umane din maduva osoasa unde susceptibilitatea fata de infectie creste o data cu diferentierea celulara. Se pare ca celulele stem nu sunt afectate, principalele tinte fiind progenitorii eritroizi (care dau nastere in vitro la colonii eritroide) si eritroblastii CD 36 pozitivi. Infectia cu B19V este citotoxica datorita exprimarii de proteine non-structurale in celulele infectate. Culturile de eritroblasti infectate se caracterizeaza prin prezenta de pronormoblasti giganti (cu diametru 25-32 μm), cu vacuolizare citoplasmatica, cromatina imatura si incluzii nucleare mari cu aspect de “sticla mata”^1;4. Studiile pe voluntari sanatosi au aratat ca infectia cu B19V conduce la suprimarea acuta dar autolimitata (timp de 4-8 zile) a productiei de eritrocite. La persoanele cu turn-over eritropoietic normal aceasta intrerupere scurta a productiei de celule rosii nu conduce la anemie, insa la pacientii cu eritropoieza accelerata, datorata hemoragiilor acute sau anemiilor hemolitice, poate fi precipitata o criza aplastica. Durata  multiplicarii virusului este limitata de formarea anticorpilor specifici. La persoanele imunodeprimate infectia poate persista si genera o anemie cronica^1;2.

Infectia este frecventa in copilarie, astfel ca pana la varsta de 15 ani 50% dintre copii prezinta niveluri detectabile de anticorpi IgG specifici pentru B19V. Infectia se poate produce si la varsta adulta; aproximativ 50% dintre femeile tinere sunt seronegative la prima sarcina si prezinta risc de a dobandi infectia. Cel mai frecvent virusul se transmite prin picaturi respiratorii infectante, iar cazurile de imbolnavire survin in special primavara. Contactul interuman direct este responsabil de raspandirea infectiei in scoli, unitati de ingrijire si spitale. Este posibila de asemenea transmisia B19V si prin produse de sange^1;2;3;4.

Tabloul clinic al infectiei cu B19V este foarte variat si depinde de statusul imunologic si hematologic al gazdei. Astfel, la copiii imunocompetenti B19V produce eritemul infectios, denumit a cincea boala a copilariei. Manifestarile clinice debuteaza cu simptome prodromale nespecifice care trec adesea neobservate (uneori febra, cefalee, coriza, greata si diaree); dupa 5-7 zile apare un exantem caracteristic pe obraji (boala “obrajilor palmuiti“) care se va extinde in cateva zile pe intreg corpul. La adultii normali infectia este asimptomatica in jumatate din cazuri; restul prezinta un sindrom pseudo-gripal. Ocazional, in special la femei, infectia se poate complica cu o poliartropatie acuta simetrica, ce poate mima artrita reumatoida. Fenomenele articulare dureaza de obicei 1-3 saptamani, dar uneori pot persista cateva luni sau cativa ani, ceea ce face ca diagnosticul sa fie dificil de stabilit^1;2.

La persoanele cu anemii hemolitice, eritropoieza accelerata sau ambele infectia poate induce o suprimare temporara a productiei de eritrocite – criza aplastica tranzitorie.

La pacientii imunodeprimati viremia B19V persistenta se manifesta ca aplazie pura a seriei eritrocitare cu anemie cronica¹. In plus, au fost descrise recent la acesti pacienti disfunctii hepatice, respiratorii precum si miocardita, care au fost asociate infectiei B19V².

Encefalita si, mai frecvent, meningita aseptica au fost descrise la pacienti cu infectie B19V confirmata serologic si detectie de ADN viral in lichidul cefalorahidian. Evolutia pe termen lung este in general favorabila. De asemenea au fost raportate cazuri de neuropatie de plex brahial cu tulburari sensitive si motorii la pacienti infectati cu B19V¹.

In infectiile care au loc in cursul sarcinii B19V poate fi transmis transplacentar la fat (25% din cazuri). Deoarece pana in saptamana 20 de sarcina durata de viata a eritrocitelor fetale este scurta si lipseste un raspuns imun eficient, infectia poate determina anemie acuta severa sau anemie cronica avand ca rezultat avortul spontan. Printre alte complicatii ale infectiei survenite in trimestrul doi de sarcina se numara hidropsul fetal care, netratat, duce de obicei la exitus. Rata mortalitatii fatului este estimata ca fiind de 1-9% din totalul infectiilor materne. Spre deosebire de virusul rubeolei, B19V nu are potential teratogen, de aceea intreruperile de sarcina nu sunt indicate^2;4.

Anticorpii de tip IgM fata de B19V apar la 10-12 zile de la contactul infectant, in timp ce anticorpii IgG la 2 saptamani de la inoculare. IgM persista cateva luni; IgG sunt intalniti in serul pacientilor toata viata si titrul lor creste la o noua expunere. La pacientii cu criza aplastica tranzitorie anticorpii IgM devin detectabili in momentul reticulocitozei maxime; IgG apar de obicei in cursul perioadei de refacere a hematopoiezei. Raspunsul imun fata de proteina minora a capsidei VP1 detine rol in instalarea imunitatii. Infectia B19V persistenta este rezultatul inabilitatii gazdei imunodeprimate de a produce anticorpi neutralizanti eficienti¹.

Recomandari pentru determinarea anticorpilor anti-B19V – diagnosticul infectiei recente; evaluarea imunitatii (la gravide)³.

Pregatire pacient – testul nu necesita o pregatire prealabila².

Specimen recoltat – sange venos².

Recipient de recoltare – vacutainer fara anticoagulant cu/fara gel separator².

Prelucrare necesara dupa recoltare – se separa serul prin centrifugare².

Volum proba – minim 2 mL ser (pentru determinarea ambelor tipuri de anticorpi)².

Cauze de respingere a probei – specimen hemolizat, lipemic sau contaminat bacterian².

Stabilitate proba – serul separat este stabil cateva ore la temperatura camerei; 14 zile la 2-8ºC; o perioada mai indelungata la –20ºC².

Metoda – imunofluorescenta indirecta².

Valori de referinta

Parvovirus IgG: Negativ

Parvovirus IgM: Negativ².

Interpretarea rezultatelor

Este sumarizata in tabelul de mai jos^2;3:

IgM	IgG	Interpretare
Negativ	Negativ	Absenta infectiei; pacientii pot fi susceptibili fata de B19V
Negativ	Pozitiv	Expunere/infectie in antecedente
Echivoc	Pozitiv sau Negativ	Indicatie serologica de infectie curenta/recenta cu B19V. Se recomanda retestare dupa 7-14 zile.
Pozitiv	Pozitiv	Indicatie serologica de infectie curenta/recenta.
Pozitiv	Negativ sau Echivoc	Indicatie serologica de infectie curenta cu B19V. Se recomanda retestare dupa 7-14 zile.

Limite si interferente  

Un rezultat negativ nu exclude posibilitatea unei infectii cu B19V; rezultate fals-negative se pot produce in stadii precoce ale infectiei, inainte de aparitia anticorpilor.

La pacientii imunodeprimati rezultatele testelor pot fi uneori dificil de interpretat.

Infectia cu virusul Epstein-Barr poate induce rezultate fals-pozitive la testarea anticorpilor IgM.

Diagnosticul de infectie persistenta cu B19V nu trebuie stabilit numai pe baza testelor serologice, fiind necesare teste PCR de depistare a ADN-ului viral^2;3.

Bibliografie

1.  Kevin Brown. Human Parvoviruses, Including Parvovirus B19 and Human Bocavirus. In Mandell, Douglas,  and Bennett’sPrinciples and Practice of Infectious Diseases, 7th edition, Churchill Livingstone, Elsevier, 2010,  2087-2092.
2.   Laborator Synevo. Referintele specifice tehnologiei de lucru utilizate 2010. Ref Type: Catalog.
3.   Mayo Clinic. Mayo Medical Laboratories. Test Catalog: Parvovirus B19 Antibodies, IgG & IgM, Serum. www.mayomedicallaboratories.com. Ref Type: Internet Communication.
4.  Michael Costello, Margaret Yungbluth. Viral Infections. In Henry’s Clinical Diagnosis and Management by  Laboratory  Methods, Saunders-Elsevier, 21st Edition, 989.