Virusul imunodeficientei umane este un retrovirus apartinînd unui grup de virusuri lente citopatice. Aceasta familie de virusuri îsi integreaza materialul genetic în cel al celulelor prin intermediul revers transcriptazei. Exista mai multe retrovirusuri cunoscute în lumea animala si sunt adeseori transmisibile, cauzînd imuno-deficienta si boli cu caracter malign. In timp ce retrovirusurile animale au fost cercetate înca de la începutul secolului XX si nu s-au aratat a fi o amenintare la adresa omului, retrovirusurile umane au fost identificate numai de curand.
Primul retro-virus uman a fost descoperit de Robert Gallo si asociatii sai de la Centrul National de Oncologie (NCI). Necunoscînd faptul ca retrovirusurile pot exista si la oameni, cercetatorii de la NCI au identificat primul retrovirus uman, virusul uman cu afinitate catre limfocitele T (HTLV-I) la sfarsitul anilor 1970. Importanta clinica a HTLV-I este aceea ca el cauzeaza un gen de leucemie, mielopatie progresiva – o boala a maduvei spinale –, precum si cancer limfatic. Mai tarziu, specialistii NCI au descoperit un al doilea retrovirus uman care cauzeaza leucemie, HTLV-II, acesta fiind un indiciu al faptului ca mai exista si alte retrovirusuri umane nedescoperite.
Pe baza dovezilor epidemiologice si a simptomelor bolii, s-a presupus ca SIDA este rezultatul unei infectii virale (Levy, Kaminsky et al. 1985). SIDA a parut a fi cauzata de un retrovirus uman intrucat prezenta mai multe caracteristici gasite la HTLV-I si HTLV-II, inclusiv faptul ca provoaca o pierdere a limfocitelor T si se transmite prin sange, evenimente perinatale si contact sexual.
Între 1983 si 1984, virusul care cauzeaza SIDA a fost descoperit de trei laboratoare si i s-au dat trei nume diferite: virusul limfadenopatiei asociate (lymphadenopathy associated virus -LAV), descoperit de Luc Montagnier de la Institutul Pasteur din Franta; virusul uman cu afinitate catre limfocitele T tipul III (human T-cell lymphotropic virus type III – HTLV-III) identificat de catre Robert Gallo de la Centrul National de Oncologie; si retrovirusul asociat SIDA (AIDS-associated retrovirus – ARV) descoperit de Jay Levy de la Institutul de Cerceratare a Cancerelor al Universitatii California din San Francisco. Toate cele trei virusuri izolate erau practic la fel în ceea ce priveste structura, mecanismele aparente de transmitere si manifestari ale bolii. Deoarece erau variante ale aceleiasi boli, au fost redenumite în 1986 virusul imunodeficientei umane tipul 1 (HIV-1).
Mai tarziu, in 1986, un al doilea virus ce cauzeaza SIDA, HIV-2, a fost descoperit în Africa de Vest.Diferentele dintre HIV-1 si HIV-2 sunt în special la nivel molecular, cu foarte mici diferente la nivelul simptomatologiei clinice. S-a considerat ca HIV-2 este legat, din punct de vedere al evolutiei, de HIV-1, întrucat cele doua virusuri au mai multe caracteristici moleculare si patogenice comune. Totusi, HIV-2 nu s-a raspandit pe o arie la fel de larga precum HIV-1, ramanînd în general doar la nivelul Africii de Vest. Desi HIV-2 poate deveni o problema mai mare de sanatate în viitor, HIV-1 este responsabil pentru majoritatea cazurilor de SIDA din lume.
Exista o mare diversitate a HIV-1 izolat în laborator, atat în cazul în care probele sunt recoltate de la diferite persoane infectate precum si în cazul în care ele provin de la aceeasi sursa. HIV a fost clasificat în 10 subtipuri genetice, numite cu litere de la A la J. Diferitele subtipuri ale HIV difera prin distributie geografica si proprietati de transmitere.Subtipul B este cel mai comun în Marea Britanie si Statele Unite ale Americii, subtipul A în Africa si subtipul B în Tailanda.
În concluzie exista doua grupe de retro-virusuri umane cunoscute, HTLV-I si HTLV-II, si doua virusuri care cauzeaza SIDA, HIV-1 si HIV-2. Ambele grupe se transmit prin contact intim apropiat în care este prezent schimbul de sange, sperma sau fluide vaginale; ambele ataca limfocitele T; ambele se integreaza în materialul genetic al celulelor infectate; si ambele sunt legate de virusuri existente în lumea primatelor. Aceste elemente comune sugereaza faptul ca HTLV si HIV au o origine comuna. Totusi, manifestarile clinice ale HTLV si HIV sunt distincte, HTLV provocînd leucemia, caracterizata de cresterea nerestrictionata si proliferarea celulelor albe din sange, în timp ce HIV provoaca deteriorarea sistemului imunitar datorita pierderii si disfunctiilor limfocitelor T.
HIV-2 este mult mai putin contagios decat HIV-1, atat de la mama la fat cat si între partenerii sexuali. Infectia cu HIV-2, spre deosebire de cea cu HIV-1, este frecventa la oamenii în varsta, confirmand ca metoda de raspandire este mult mai putin eficienta decat cea a HIV-1. Este nevoie de o expunere pe termen lung pentru ca o persoana sa se infecteze cu HIV-2. Ca urmare a infectarii cu HIV-2, nivelul virusului în organism este mai mic, si în acelasi timp mai putin virulent decat în cazul infectarii cu HIV-1, desi cauzeaza îmbolnavirea. Odata infectat cu HIV-2, progresia pana la stadiul final al bolii este mult mai lenta.
HIV-1 si HIV-2 sunt similare din punct de vedere morfologic. Ambele au aproximativ 110 nanometri în diametru si sunt structuri sferice alcatuite dintr-un învelis format dintr-o membrana dubla cu molecule glicoproteice care ies din ea. Înauntrul acestei sfere se afla o carcasa cubica formata dintr-o matrice de proteine. În aceasta carcasa se gaseste o structura conica formata dintr-o proteina si cunoscuta sub numele de capsida. Capsida contine genomul diploid ARN. Capsida si genomul împreuna formeaza nucleocapsida virala.
Ca toate retrovirusurile, genomul HIV este diploid. Aceasta înseamna ca se compune din doua copii identice ARN, amandoua cu polaritate pozitiva. ARN-ul viral este compus din cel putin noua gene diferite, din care cela mai importante trei (gag, pol si env) sunt comune la toate retrovirusurile. Aceste gene asigura informatia genetica si instructiunile care permit virusului sa produca proteine structurale sau regulatoare, pe care le foloseste în replicare. Procesul este cunoscut sub numele de codificare.
Epidemia SIDA este rezultatul infectiei HIV-1. Felul în care HIV-1 distruge sistemul imunitar, este cheia pentru a întelege SIDA.
Caile de transmitere a infectiei cu HIV
Acum, la începutul celei de-a treia decade a experientei în ceea ce priveste HIV, caile de transmitere sunt bine cunoscute. Ca urmare a cercetarilor, HIV a fost izolat în sange, sperma, fluide pre-ejaculatoare, saliva, lacrimi, laptele de la san si fluid cerebrospinal.
Exista trei cai majore de transmitere a HIV: prin sange, prin contact sexual si de la mama la fat. Înainte ca agentul infectios sa fie pe deplin caracterizat si testat, HIV se transmitea prin transfuzii de sange. Aceasta cale a fost acum eradicata datorita screening-ului persoanelor donatoare de sange si organe, desi transmiterea prin sange înca mai apare la persoanele care îsi injecteaza droguri intravenos.
Cea mai mare încarcatura virala se gaseste în sange, fie ca virus (virion) liber în plasma, fie în celulele sanguine periferice infectate, dar virusul se gaseste de asemenea si în sperma, laptele de la san, saliva, lacrimi si lichidul cerebrospinal. Numarul celulelor infectate în sangele periferic a fost un motiv de controversa, datorita tehnicilor diferite de numarare a lor. Cea mai credibila cifra este de aproximativ una la 1000 de celule mononucleare, ceea ce înseamna aproximativ 5000 celule în fiecare mililitru de sange. Aceasta cifra creste în timpul infectiei simptomatice si SIDA, pana la una din 10 celule CD4 infectate; poate chiar 10.000 de celule infectate la o singura ejaculare. Astfel, aceste doua fluide din corpul uman reprezinta cele mai importante cai de transmitere a HIV; lacrimile, saliva si transpiratia contin cantitati neglijabile de particule infectate.
Factorii biologici la indivizii infectati sau expusi afecteaza de asemenea sansele de transmitere. Riscul de transmitere creste odata cu aparitia unor alte infectii cu transmitere sexuala, întrucat acestea sunt adeseori asociate cu ulceratii genitale. Acestea duc la pierderea barierei fizice si la cresterea numarului de celule infectate local.
Transmiterea pe cale sexuala
Majoritatea oamenilor s-au infectat cu HIV în urma expunerii sexuale la virus. Pentru ca HIV este prezent în sperma, secretiile pre-ejaculatorii, vaginale si cervicale ale persoanelor infectate, o gama întreaga de comportamente sexuale fot facilita în mod eficient transmiterea virala, si aceste comportamente pot aparea atat în contactele heterosexuale cat si în cele homosexuale. La nivel global, actul sexual vaginal penetrant heterosexual neprotejat cu o persoana infectata este principala cale prin care majoritatea oamenilor s-au infectat cu HIV. „Neprotejat” înseamna ca partenerul de sex masculin sa nu foloseasca deloc, sau sa nu foloseasca în mod corect, un prezervativ intact din latex sau poliuretan, sau partenera de sex feminin sa nu foloseasca un prezervativ feminin intact, din poliuretan.
Pe langa actul sexual vaginal heterosexual, HIV se poate transmite foarte usor în timpul actului sexual anal, heterosexual sau homosexual si, mai putin eficient, prin intermediul sexului oral.
În Europa de Vest, America de Nord si Australasia, barbatii homosexuali sau bisexuali, adica barbatii care au facut sex cu barbati constituie cel mai mare grup de persoane infectate cu HIV.
Transmiterea datorita folosirii drogurilor injectabile
Transmiterea HIV la utilizatorii de droguri injectabile este cauza infectarii pentru mai mult de o treime din bolnavii de SIDA din tarile industrializate ale Europei de Vest, Americii de Nord si Europei de Est.
Infectia HIV se transmite eficient prin folosirea în comun a acelor de seringa contaminate. Folosirea drogurilor neinjectabile precum alcoolul, drogurile pe baza de amfetamina si LSD, adeseori înlatura inhibitiile comportamentale ceea ce poate duce la cresterea expunerii consumatorilor de droguri la infectie, precum comertul sexual în schimbul drogurilor sau banilor.
Transmiterea de la mama la fat (transmitere pe verticala sau perinatala)
SIDA la copii a fost pentru prima data raportata în 1982. De atunci, milioane de copii din toata lumea au fost infectati cu HIV, majoritatea luînd virusul de la mama. Copiii nascuti din femei infectate cu HIV se pot infecta la randul lor fie în timpul sarcinii fie imediat dupa nastere, prin alaptare la san.
Majoritatea femeilor gravide au fost infectate cu HIV în urma expunerii sexuale. Orice factor care predispune femeia sa devina infectata pe cale sexuala creste în mod clar si riscurile infectiei de la mama la fat. De asemenea, stadiul bolii la mama infectata si încarcatura virala sunt foarte importante cand se calculeaza riscurile transmiterii de la mama la fat. Copiii nascuti din mame abia infectate (infectie primara – primele 3 luni de infectie), care au un nivel simptomatic al bolii sau o mare încarcatura virala preyinta cel mai mare risc de a se infecta.
Prevenirea este si ramane, inca, singurul mijloc de lupta impotriva propagarii infectiei cu HIV.
SIDA este, de fapt, o boala legata de comportament (sexual sau folosirea incorecta a acelor sau seringilor). Numai o schimbare a comportamentului poate sa ne protejeze si sa limiteze raspandirea virusului. Chiar daca vom avea un vaccin si un tratament, masurile de prevenire vor ramane principalul mijloc de lupta. In fata pericolului SIDA, sanatatea noastra depinde de noi insine.
HIV este prezent in concentratie infectanta in sperma, secretii vaginale si sange.
Inainte de a avea relatii sexuale trebuie sa va ganditi de doua ori, fiindca nu exista nici un semn exterior al seropozitivitatii. Nu se poate spune despre nimeni ca este curat si sanatos dupa cum arata. De aceea hotararea de a avea o relatia sexuala este un gest caruia trebuie sa-i evaluati dinainte consecintele. Este important sa aveti timp sa va cunoasteti partenerul, sa va intrebati reciproc despre posibilitatea unei infectii anterioare sau asupra comportamentului actual, comportament care ar putea fi o sursa de infectare. Toata aceasta perioada de cunoastere reciproca poate fi trecuta cu bine fie prin amanarea relatiei sexuale si abtinerea de la a avea alte raporturi sexuale, fie prin folosirea prezervativului. Prima varianta poate fi preferata de cei care nu agreeza prezervativul, avand totodata posibilitatea aprofundarii sentimentelor si a cunoasterii partenerului. A doua varianta – folosirea prezervativului – ofera protectie fata de o sarcina nedorita, fata de bolile cu transmitere sexuala si fata de HIV. Prezervativul este cel mai ieftin, cel mai putin nociv, cel mai la indemana si cel mai sigur anticonceptional si protector anti-HIV, cu conditia sa fie folosit corect.
Se recomanda folosirea prezervativului in toate relatiile sexuale cu persoane despre care nu stii daca s-au expus sau nu la riscul de infectare. Folosirea prezervativului nu va fi usoara chiar de la inceput. Dar este indispensabil sa acceptati ideea si mai ales sa vreti sa-l folositi.
Reducerea numarului de parteneri sexuali reduce probabilitatea de expunere la infectare.
Fidelitatea fata de un partener poate fi o metoda de prevenire a infectarii cu HIV, cu conditia ca fidelitatea sa fie reciproca si partenerul sa nu fi avut comportamente cu risc (relatii sexuale cu mai multi parteneri, folosirea de droguri injectabile, transfuzie sanguina inainte de 1990). Daca partenerul este infidel sau infectat se impune folosirea prezervativului.
Abstinenta temporara, fidelitatea reciproca, responsabilitatea si folosirea prezervativelor sunt alegerile cele mai nimerite pentru sanatatea si mai ales pentru viata ta.
Cu totii putem participa la lupta anti -SIDA, prin evitarea unui comportament riscant, pentru a nu spori numarul seropozitivilor, prin atitudinea pe care o manifestam fata de cei seropozitivi din jurul nostru, pentru a-i feri de marginalizare si izolare, pentru a le ameliora suferinta morala si fizica, prin raspandirea informatiilor asupra unui comportament responsabil, sanatos atat in cazul unor relatii sexuale dar si in afara acestora, pentru constientizarea pericolului ce il reprezinta infectia cu HIV.
Cu totii suntem responsabili de propria viata si de viata celor pe care ii iubim.
Tratarea infectiei HIV
În multe parti ale lumii dezvoltate industrial introducerea terapiei antiretrovirale foarte active (highly active antiretroviral therapy – HAART) la sfarsitul deceniului trecut precum si utilizarea, mai nou, a profilaxiei specifice pentru infectii oportuniste comune dobandite, au modificat modelul succeselor clinice ale persoanelor capabile sa acceseze aceste terapii. Acest lucru a avut un impact dramatic si pozitiv asupra sanatatii si calitatii vietii persoanelor ce traiesc cu infectia HIV. Totusi, aceste interventii nu sunt la îndemana tuturor. Unii pacienti nu pot tolera sau adera în mod adecvat la aceasta terapie, si multi nu continua sa raspunda bine la HAART de-a lungul timpului.
Tratamentul bolilor neurologice si imunologice legate de HIV, implica controlul replicarii HIV prin medicamente specifice anti-virale, cresterea raspunsului imunitar al gazdei, ponderarea unor rezultate periculoase ale raspunsului imunitar si reconstituirea imunitatii. Din acesta cauza, sunt încercate o gama larga de abordari. Acest lucru reflecta întrucatva incertitudinile legate de patogeneza acestei infectii.
Principalul obiectiv al persoanei infectate cu HIV ar trebui sa fie eradicarea acestei infectii. Totusi, acest lucru este foarte greu de obtinut avand în vedere faptul ca virusul se integreaza în cromozomul gazdei si din acest motiv toate celulele infectate ar trebui înlaturate. Acest lucru este posibil în cazul tesuturilor care se regenereaza, precum celulele limfoide, dar nu în cazul sistemului nervos, unde celulele nu pot fi înlocuite. Totusi, daca virusul ar putea fi reprimat pana la nivelul la care sa nu afecteze gazda sau sa înceteze contaminarea altor celule, procesul bolii ar putea fi stopat.
Virusul poate fi în principiu stopat în trei feluri:
- Prin împiedicarea legarii sau fuziunii cu celulele tinta
- Prin inhibarea replicarii
- Prin inducerea particulelor neinfectate.
Tratamentul antiretroviral se instituie la pacientii care au numarul de limfocite CD 4 L 500 celule/ml si au un nivel seric crescut de ARN-HIV (încarcatura virala) > 10.000 cópii/ml depistat prin PCR.
Tratamentul este eficient daca se administreaza asociatii de doua sau trei antiretrovirale, din clase diferite, pentru a se bloca replicarea virusului în mai multe secvente. Terapia antiretrovirala cuprinde: inhibitori de revers-transcriptaza (nucleozidici si non-nucleozidici) si inhibitori de proteaza.
I.Inhibitori de revers-transcriptaza (medicamente inhibitoare care împiedica multiplicarea virusului)
1.Inhibitori nucleozidici:
Zidovudina, Didanozina, Zalcitabina, Stavudina, Lamivudina, Abacavir
Denumiri comerciale: Retrovir, Videx, Hivid, Zerit, Epivir
2.Inhibitori nenucleozidici:
Nevirapina, Efavirenz, Delavirdina
Denumiri comerciale: Viramun, Stocrin, Rescriptor
Inhibitori de proteaza ( medicamente inhibitoare care împiedicavirusul sa fabrice proteine de structura):
Indinavir, Ritonavir, Nelfinavir, Saquinavir
Denumiri comerciale: Crixivan, Norvir, Viracept, Invirase
Testul HIV
Testarea este procesul prin care pacientii individuali sunt investigati în legatura cu prezenta sau absenta anticorpilor HIV fie în urma unor afectiuni clinice care pot sugera prezenta infectiei cu HIV, fie pentru ca fac parte dintr-o categorie cu risc de infectare si au cerut un test al anticorpilor HIV.
Testarea poate fi:
- Confidentiala:
Este testarea nominala, dar garanteaza pastrarea secretului în privinta identitatii. Rezultatul se comunica numai personal. - Anonima:
În acest caz dezvaluirea numelui nu este necesara. Proba de sange este însotita de un cod numeric sau de o parola. Însa în cazul în care opteaza pentru acest tip de testare, pacientul nu poate beneficia de îngrijire si tratament.
Verificare se face printr-un test de laborator, un examen special al sangelui prin care se pune in evidenta prezenta anticorpilor specifici anti-HIV. Este un test „serologic” care se efectueaza utilizand serul celui testat (ceea ce ramane dupa ce sangele total coaguleaza, cheagul fiind indepartat) si care pune in evidenta indirect prezenta virusului in respectivul organism. Persoanei care solicita testarea i se va preleva sange prin punctie venoasa si in conditii de certa securitate (o cantitate de 3-5 ml sange total). Dupa coagulare, se separa serul si se trimite la laborator. Laboratorul efectueaza testul la solicitarea medicului si cu acceptul pacientului.
Metode de testare:
- Metode de detectare în sera anticorpilor specifici anti-HIV 1+2 (IgG) prin tehnica ELISA. Un rezultat ELISA pozitiv (persoana serologic ‘’reactiva’’) trebuie repetat prin efectuarea unui alt test ELISA, folosind truse cu antigene virale diferite. În cazul în care si al doilea test ELISA este pozitiv este necesara confirmarea infectiei prin efectuarea testului Western-blot.
Întrucat testul ELISA detecteaza anticorpii specifici de tip IgG, acest test nu are valoare diagnostica în cazul copiilor nascuti de mame seropozitive, deoarece o reactie pozitiva poate semnifica, atat infectia copilului, cat si portajul anticorpilor anti-HIV specifici de provenienta materna la un copil neinfectat. Totusi, acest test identifica un copil expus care necesita o îngrijire atenta, în special în primii doi ani de viata cand sunt necesare evaluari clinice si testari repetate. Copiii care raman cu teste pozitive dupa aceasta varsta vor fi considerati infectati. Copiii care devin negativi si raman asa, dupa aceasta varsta, sunt considerati neinfectati, desi au fost raportati pacienti asimptomatici la care s-a produs seroconversia. Cum testul ELISA este negativ se face infirmarea infectiei prin polymerase chain reaction
- Tehnicile de depistare a virusului ca atare sau a componentelor virale (proteice sau genomice) în sangele pacientului, sunt utile pentru depistarea infectiei în timpul perioadei, asa zisa, ‘’fereastra imunologica’’, cand anticorpii specifici anti-HIV 1 si 2 nu sunt prezenti în ser, si la nou-nascutii din mame seropozitive, la care prezenta anticorpilor materni determina reactii ELISA fals pozitive.
- tehnici de cultivare în vitro a virusului pe culturi celulare umane;
- detectarea antigenelor p24 ( HIV1) si p 25 (HIV2) prin metode ELISA sandwich;
- depistarea proteinei nef;
- tehnici de amplificare enzimatica a unor gene virale sau a întregului ARN sau ADN proviral, prin hibridizare in situ sau prin PCR (polymerase chain reaction).
Desi HIV-1 si HIV-2 sunt asemanatoare numai în proportie de 50% la nivel genetic, kit-urile de testare detecteaza fara probleme ambele tipuri de anticorpi. Principalele limitari ale testelor de anticorpi sunt urmatoarele:
- Nu vor deveni pozitive decat dupa 6 saptamani pana la 3 luni de la expunere; de aceea exista o „fereastra” în care diagnosticul bazat pe aceste teste nu este posibil.
- Nu are nici un fel de eficienta pentru diagnosticarea infectiei HIV în primele luni de viata ale copiilor nascuti din mame infectate.
- Nu detecteaza infectia la persoanele hipogammaglobulinice.
- Aceste teste nu pot face diferenta între persoanele infectate cu adevarat si cele vaccinate împotriva HIV.
Aceste limitari se aplica numai unei parti a indivizilor testati si atata vreme cat ei sunt depistati, testul anticorpilor ramane o metoda eficienta de diagnosticare a infectiei HIV în laboratoarele ce realizeaza operatiuni de rutina.