Site icon laMedic.ro

Schizofrenia

Adm

Asociaţia Română de Psihiatrie Comunitară 

  1. Ce este schizofrenia?

Schizofrenia este o afecţiune psihică cu evoluţie îndelungată, continuă, episodică, a cărei caracteristică esenţială o constituie ruptura la nivelul personalităţii.
Strict etimologic, schizofrenie se traduce prin disocierea, fracturarea minţii, provenind din “schizein”, care în limba greacă înseamnă “a despărţi”, şi “frein”ce înseamnă “minte,spirit”.
Schizofrenia are o istorie lungă de stigmatizare. Persoanele cu schizofrenie sunt adesea respinse de societate (îşi pierd locul de muncă şi le este dificil să se mai angajeze, au conflicte familiale grave, ajung pe stradă şi pot să comită fapte penale).
Schizofrenia este o boală psihică destul de frecventă – cca 1% din populaţia globului dezvoltă această boală într-un moment sau altul al vieţii.
Schizofrenia se caracterizează prin halucinatii, delir, comportament şi gândire dezorganizată. Persoanele cu schizofrenie se izolează de ceilalţi oameni şi de activităţile din jurul lor, retrăgându-se într-o lume interioară marcată de boală. 
Schizofrenia este o boala cronică, ce necesită tratament pe toată durata vieţii. Dar datorită noilor medicamente, simptomele schizofeniei pot fi ameliorate, permiţând pacientului să aibă o viaţă socială şi familială activă.

  1. Semne și simptome

Debutul poate fi brusc sau progresiv, precedat sau nu de semen şi simptome care anunta apariţia bolii. 
Există mai multe tipuri de schizofrenie, astfel că semnele şi simptomele variază. În general, simptomele includ deliruri, halucinaţii, lipsa emoţiilor sau emoţii nepotrivite situaţiei în care se afla persoana, comportament catatonic, neadaptare la situaţii, până la izolare socială, vorbire incoerentă. 
Simptomele schizofreniei pot fi împărţite în pozitive (gânduri şi percepţii deformate, care arată lipsa contactului cu realitatea) şi negative (reprezintă o pierdere sau o diminuare a capacităţilor emoţionale sau comportamentale). Simptome negative: pierderea interesului pentru activităţile zilnice, tocirea afectivă, reducerea abilităţilor de a planifica activităţi şi de a le îndeplini, neglijarea igienei, izolare socială, lipsa motivaţiei. Simptomele pozitive includ: halucinaţii (simţirea unor lucruri care nu sunt reale, de exempu aud voci care de cele mai multe ori sunt injurioase sau au o conotaţie negativă), deliruri (credinţe care nu au ca bază realitatea, de exemplu credinţa că televizorul îi direcţionează comportamentul, că fiinţe extraterestre îi comandă ce să facă), tulburări ale gândirii, dificultăţi de vorbire şi organizare a gândurilor (cunoscute generic sub numele de “fugă de idei”sau “salata de cuvinte”), tulburări ale mişcarilor (ce pot produce comportamente bizare)

  1. Cauzele schizofreniei

Cauzele clare ale schizofreniei nu sunt cunoscute; cercetătorii cred însă că schizofrenia este consecinţa:
– eredităţii – anumite persoane se pot naşte cu tendinţa genetică de-a dezvolta boala, dar ea apare numai dacă ei sunt expuşi la traume sau stres
– deficienţei biochimice – apărute la nivelul  unor receptori cerebrali cheie care controlează emoţiile şi procesele psihice. 
Vârsta la care apare e cuprinsă între 15 – 25 de ani;  simptomele pot debuta mai devreme la bărbaţi decât la femei; rareori debutează înaintea vârstei de 12 ani. Mai rar, poate debuta şi după vârsta de 40 de ani.
Schizofrenia copilului are o evoluţie cronică adeseori şi induce tulburări de vorbire. 
Schizofrenia este o boală asemenea diabetului sau cancerului, nu un moft. Ea nu este o consecinţă a “posedării diavoliceşti”, a slăbiciunii sau a lenei.

  1. Factori de risc

    Deşi cauza precisă nu este cunoscută, au fost identificaţi anumiţi factori predispozanţi:
  1. Stilul de viaţă

La debutul bolii suferinzii se pot simţi tensionaţi, neliniştiţi,  depresivi, incapabili să se concentreze, devin suspicioşi şi interpretativi; se izolează de cei din jur şi chiar devin solitari pe masură ce simptomele evoluează; nu-i mai interesează felul cum arată, încep să lipsească de la şcoală sau înregistrează o scădere a randamentului la muncă;

« Schizofrenia » este considerat un diagnostic dur. Diagnosticul de certitudine se pune numai după câteva luni de supraveghere din partea personalului de specialitate. Chiar şi după diagnosticul de certitudine familiei îi vine greu să-l accepte. De aceea, este amânat consultul unui specialist, încercându-se « leacuri băbeşti » (merg la preot, vrajitoare etc) sau ignorându-se complet boala («  e doar supărat », « îi va trece de la sine », « are o perioadă mai proastă » etc.). Acest fapt poate duce la agravarea bolii din cauza amânării tratamentului. Este recomandată o abordare deschisă şi sinceră a situaţiei şi o îndrumare a celui în cauză către un ajutor de specialitate. De cele mai multe ori, persoanele cu schizofrenie refuză acest ajutor pentru că nu conştientizează existenţa bolii – vocile pe care le aud şi imaginile pe care le văd par a fi foarte reale. 
Nu trebuie ignorat aspectul agresiv şi auto-agresiv al bolii. Persoana diagnosticata cu schizofrenie se poate pune în pericol pe sine (ideile suicidare sunt destul de frecvente) sau pe cei din jur ( crede ca pisica e posedată şi o îneacă), situaţie în care trebuie anunţată de urgentă Salvarea şi/sau Poliţia.   
Foarte importantă este dezvoltarea abilităţii (de-a gestiona simptomele sau) de-a putea rezista evenimentelor stresante care ar putea declanşa sau accentua simptomele. Acest lucru se poate realiza prin adoptarea unor obiceiuri sănătoase şi a unui stil de viaţă echilibrat:

  1. Tratament

    Schizofrenia este o boală cronică ce necesită tratament permanent întreaga viaţă, chiar dacă pacientul se simte bine. Lăsată netratată, ea ajunge să afecteze toate aspectele vieţii pacientului şi ale apropiaţilor săi.
    Schizofrenia se tratează numai de medicul psihiatru, singurul care are şi calitatea de-a o diagnostica, şi de către psiholog.
    Tratamentul:
    – are ca scop reducerea simptomelor şi prevenirea recăderilor bolii;
    – este mai eficient când este aplicat încă de la debutul bolii;
    – trebuie menţinut pe toata durata vieţii, chiar dacă simptomele dispar
    – este specific fiecărei persoane pentru că fiecare om are simptome specifice
    – trebuie să cuprindă, pe lângă medicamente, terapie psihologică (consilierea orientată spre realitate, terapia cognitiv-comportamentală, terapia de grup)

Spitalizarea este necesară în momentul în care simptomele conduc la o tulburare majoră a comportamentului.
Medicamente care pot controla simptomele schizofreniei sunt antipsihoticele: ele au fost sintetizate la mijlocul anilor 50 şi au ajutat pe cei suferinzi de schizofrenie să ducă o viaţă independentă; nu produc dependenţă. Există două tipuri de antipsihotice: tradiţionale sau tipice şi atipice.
Antipsihoticele nu vindecă boala ci controlează simptomele, astfel încât persoana se va simţi mai bine şi va gândi mai clar.
Întreruperere tratamentului creşte riscul apariţiei unei recăderi. După fiecare episod de boală, terapia va fi mai greu de urmat, iar recuperarea va fi prelungită şi anevoiasă. Este foarte important pentru cei cu schizofrenie să ştie că tratamentul continuu previne noile atacuri, dar şi că există o serie de efecte secundare la care ar trebui sa se aştepte (creşterea în greutate, gură uscată, vedere înceţoşată, constipaţie, ameţeli, greutate la urinare sau incontinenţă urinară, sedare pronunţată la începutul tratamentului, crize de pierdere a conştientei, tulburări menstruale, tulburări în dinamica sexuală, tulburări ale tonusului muscular, tremurături, nelinişte ).
Medicaţia trebuie oprită numai la indicaţia medicului curant, iar la apariţia unei sarcini pacienta împreună cu medicul vor decide calea de urmat.

Dialogul sincer cu medicul curant este esenţial în stabilirea unui tratament adecvat, cu cât mai puţine efecte secundare. La apariţia unui efect nedorit medicul trebuie informat cât mai repede, pentru ca în acest fel să poate găsi soluţii care să permită continuarea tratamentului cu eliminarea disconfortului dat de reacţiile adverse.

  1. Concluzii
Exit mobile version