TULBURAREA DEPRESIVĂ

Boli

Se propune un protocol de farmacoterapie pentru tulburarea depresivă, care să respecte principiile generale ale medicinei bazate pe dovezi („Evidence based medicine“). Protocolul se aplică pacienţilor peste 17 ani şi are scopul să îndrume şi nu să limiteze judecata şi experienţa clinicianului. 

DATE EPIDEMIOLOGICE

Depresia este fără îndoială una dintre cele mai frecvente tulburari întâlnită în populaţie; riscul de a dezvolta o tulburare depresivă de-a lungul vieţii este de 15%. (Lam Raymond W., Mok Hiram, 2008) Conform OMS (Organizaţia Mondială a Sănătăţii), în prezent, tulburarea depresivă este a patra cauză de dizabilitate iar în anul 2020 se preconizează că va ajunge pe locul doi, după bolile cardiovasculare. (Sadock, 2007) Prevalenţa exactă a acestei tulburari nu este încă stabilită datorită varietăţii criteriilor de diagnostic utilizate în studiile epidemiologice, fiind estimată a fi de 5-12% la bărbaţi şi 12-20% la femei. (Kanner, 2005) Termenul ”depresie” este inadecvat deoarece acesta se referă la o singură boală, pe când depresia are o serie de manifestări clinice, fiind mai potrivită sintagma ”tulburări depresive”.

În datele American Psychiatric Association (2000), incidenţa tulburării depresive majore ar fi de 1 % la bărbaţi şi 3 % la femei, vârsta medie este de 40 ani pentru ambele sexe, 50 % din cazuri debutând înainte de 40 ani, iar 10 % după 60 ani. Riscul genetic este de aproximativ 10-13 % pentru rudele de gradul I, cu o rată de concordanţă mai mare pentru monozigoţi decât pentru dizigoţi, dar raportul nu este atât de mare ca cel constatat în tulburarea bipolară.

Psihiatria biologică încearcă să aducă date obiective, indicatori de tip neurobiochimic sau structural cerebral, care să confirme diagnosticul tulburării depresive pe baza evidenţelor biologice. Prima încercare de evaluare epidemiologică pe baze biologice îi aparţine lui Lopez Ibor (1988), care a corelat factorii de vulnerabilitate pentru deficitul de serotonină cu riscul de dezvoltare a depresiei.

Datele obiective ale psihiatriei biologice sugerează că neurobiochimia şi neurobiologia tulburării depresive acţionează pe mai multe sisteme de neuromediaţie, serotonina şi disfuncţionalitatea sa fiind numai una din modalităţile etiopatogenice ale depresiei ce evoluează în funcţie de vârsta pacientului pe modelul de vulnerabilitate multifactorială.

NEUROBIOLOGIA DEPRESIEI ÎN PERSPECTIVA PSIHOFARMACOLOGIEI CLINICE

Tulburările depresive au fost corelate cu modificări ale structurilor cerebrale implicate în circuitele afectiv-emoţionale.

Fornixul, girusul cingulat şi structurile parahipocampale sunt responsabile de stabilitatea emoţională/dispoziţională. Alterarea sau funcţionarea defectuoasă a acestor regiuni are drept consecinţă perturbarea transmiterii informaţiei la nivelul cortexului frontal şi lobului temporal, modificări obiectivate de unele studii MRI în sindroamele depresive. Amigdala cerebrală reprezintă structura subcorticală ce se interpune ca un veritabil releu între talamus (amplificatorul semnalelor senzoriale) şi etajul cortical. La acest nivel se stabilesc joncţiuni între diferitele căi de neurotransmisie 5-HT, NA, DA.

Hipocampul stabileşte legături strânse cu structurile amigdaliene, exercitând un control direct asupra eficienţei neurotransmisiei. Perturbările echilibrului între diversele subsisteme de neurotransmisie prezente în depresie, în special ale balanţei 5-HT/NA, conduc la alterarea semnalului de transducţie a mesagerilor secunzi (cAMP).

Menţinerea deficitului de semnal la nivel hipocampal, amplificată de factori stresori, poate declanşa mecanismele apoptotice care au drept ţintă zona hipocampică CA1/CA3, cu consecinţe distructuve ireversibile. Aceste mecanisme apoptotice pot fi declanşate şi prin inadecvanţă terapeutică datorită modificărilor la nivelul mesagerilor secunzi induse de medicaţia antidepresivă pe termen lung.

Principalele modificări structurale cerebrale prezente în depresia primară:

  • ventriculomegalie (lărgirea ventriculilor laterali şi a ventriculului 3);
  • lărgirea şanţurilor cerebrale, în special a celor interemisferic şi silvian, fenomen caracteristic pentru vechii depresivi (Tanaka, 1992);
  • atrofia vermisului cerebelos (Weinberg, 1992);
  • creşterea rediodensităţii la nivelul nucleului caudat bilateral, evidenţiat în imagini CT efectuate la vechi pacienţi depresivi (Beats, 1991);
  • diminuarea volumului nucleilor caudaţi şi a putamenului, relevată prin studii MRI (Husain, 1991; Krishman, 1992);
  • alterarea structurilor subcorticale, remarcată în studii MRI la depresivii ce au efectuat TEC (Rabins, 1991).

Tulburări funcţionale cerebrale relevate de studii PET şi SPECT:

  • descreşterea fluxului cerebral sanguin (CBF = cerebral blood flow) şi a metabolismului cerebral (CMR = cerebral metabolic rate) în depresia majoră (Bench, 1991);
  • descreşterea globală a utilizării metabolice a glucozei şi lipsa diferenţierii de utilizare între polul anterior şi cel posterior cerebral (Buchsbaum, 1986);
  • reducerea activităţii metabolice la nivelul cortexului prefrontal dorso-lateral (DLPFC), mai ales în emisferul stâng, fenomen corelat semnificativ cu scorul pe scala HAM-D (Baxter, 1991);
  • creşterea activităţii lobului temporal drept (Amsterdam, 1992);
  • densitate înaltă a receptorilor 5-HT2 în emisferul drept la nivel frontal, parietal şi temporal (Agren, 1991).

Date biochimice de psihofarmacologie clinică

Teoriile biochimice în etiopatogenia depresiei se referă preponderent la modelul depresiei endogene (depresia primară majoră), prezentându-se mai multe ipoteze, după cum urmează.

Teoriile monoaminergice

Relevă existenţa unei deficienţe de transmitere pe linia unuia dintre neurotransmiţătorii cerebrali, referindu-se fie la noradrenalină (NA), fie la serotonină (5-HT). Aceste teorii privesc deficitul de transmiţători numai în sens cantitativ, ducând la împărţirea în două subgrupe biochimice a depresiilor endogene: prin deficit de serotonină, respectiv de noradrenalină, dozarea metaboliţilor pentru fiecare din aceşti neurotransmiţători evidenţiind nivele scăzute la bolnavii depresivi.

Dopamina (DA) a fost şi ea incriminată în unele tipuri de depresie, din cauza frecvenţei crescute a episoadelor depresive apărute în cursul evoluţiei bolii Parkinson. Cu toate acestea, deficienţa dopaminică poate fi evocată ca mecanism etiopatogenic numai la o categorie limitată de depresii – depresiile dopamin-dependente (DDD).

 

Teoria dezechilibrului între căile de transmitere

A fost elaborată de Tissot – 1975, şi constă în ipoteza unui dezechilibru între NA şi 5-HT, în sensul unei hiponoradrenalinergii cu hiperserotoninergie, provenit din acţiunea competitivă la nivelul barierei hematoencefalice a precursorilor fiecăreia dintre căile monoaminergice: tirozina pentru NA, respectiv triptofanul pentru 5-HT.        Implicaţiile pe care le au în etiopatogenia depresiei diferitele sisteme de neurotransmiţători cerebrali sunt argumentele principale ale modelelor psihofarmacologice.

Depresia şi sistemul noradrenergic

  1. E. Bunney, J. M. Davis şi J. J. Schilkraut – 1965, consideră deficitul noradrenergic la nivel limbic ca mecanism de bază în declanşarea depresiei, lansând astfel ipoteza catecolaminergică a bolii depresive.

Există unele diferenţe semnificative ale markerilor biologici pentru depresia prin deficit NA între forma uni- şi / sau bipolară. Valorile indicatorilor biochimici ai deficitului NA au rol în predicţia răspunsului la terapia medicamentoasă.

Zarifian şi Loo – 1989, apreciază că intervalul de 10-15 zile necesar apariţiei efectului terapeutic la antidepresivele triciclice determină scăderea semnificativă a numărului receptorilor adrenergici şi constituie un argument în favoarea teoriei hipersensibilităţii receptorilor noradrenergici în depresie.

În depresie se evidenţiază următoarele anomalii ale sistemului NA:

  • diminuare a eliberării presinaptice a NA şi hipersensibilitate postsianptică adaptativă;
  • hiposensibilitate a receptorilor alpha2 postsinaptici;
  • hiposensibilitate presinaptică cu diminuarea modalităţilor presinaptice de eliberare a NA, determinând hiper-NA şi hiposensibilitate postsinaptică.

Depresia şi sistemul serotoninergic

Evaluarea activităţii serotoninice întâmpină dificultăţi metodologice, fiind influenţată de factori de variaţie nelegaţi de boala depresivă (talie, vârstă, alimentaţie, ritm circadian şi sezonier). Cu toate acestea, deficitul neurotransmisiei serotoninergice reprezintă modelul biologico-biochimic cel mai evident pentru depresie.

Serotonina este implicată în etiologia depresiei pe baza următoarelor argumente (Asberg şi van Praag – 1984):

  • număr crescut de receptori 5-HT2 în cortexul frontal la sinucigaşi;
  • curbă 5-HIAA mult scăzută la sinucigaşi;
  • curbă scăzută de 5-HIAA în LCR la cei cu tentative de suicid violente;
  • dozarea triptofanului liber arată valori scăzute la depresivi.

Din punct de vedere biochimic, depresivii pot fi împărţiţi în două categorii, având în vedere nivelul serotoninei:

  • nivel scăzut – subiecţi predispuşi la sinucidere violentă (marker obiectiv de apreciere a riscului suicidar);
  • nivel normal.

Modelul „deficitului serotoninic” este susţinut de argumente psihofarmacologice clinice şi experimentale:

  • unele antidepresive triciclice inhibă recaptarea monoaminlor şi, deci, şi a 5-HT (acţiune nespecifică);
  • antidepresivele din generaţia a doua – zimelidina, fluoxetina – inhibă specific recaptarea 5-HT;
  • administrarea pe termen lung a antidepresivelor, fie de tip triciclic, fie din a doua generaţie, antrenează o desenibilizare a receptorilor 5-HT2 la proba cu iprindol (Peroutka, Snyder – 1986).

Desensibilizarea receptorilor constituie un punct comun de acţiune pentru toate tratamentele cu antidepresive. Rezultă din aceste observaţii faptul că, fără a ţine cont de receptori, administrarea precursorilor monoaminelor nu are eficacitate terapeutică. Se impune totodată recunoaşterea rolului receptorilor pre- şi postsinaptici ca element central al modelelor psihofarmacologice.

Timpul necesar desensibilizării receptorilor 5-HT1A este relativ lung (10-21 zile) şi poate fi diminuat prin utilizarea unor substanţe agoniste ale receptorilor de acest tip situate la nivel steato-dendritic (ex. Pindolol).

Deficitul transmisiei serotoninergice (5HT) este prima anomalie neurobiochimică descoperită în etiopatogenia depresiei (Asberg şi Van Praag, 1975). Alterarea eficienţei transmisiei serotoninergice a fost confirmată de studii psihofarmacologice, neuroimagistice şi post-mortem.

Studiile genetice au obiectivat riscul de boală prin indicatori de sinteză presinaptică (valorile triptofanului liber, transporterii serotoninici) sau postsinaptică (receptorii 5HT) – „vulnerabilitatea genetică“. (Zhang, 2005)

Notă: Putem sugera că anomaliile transporterilor serotoninergici cu determinism genetic pot favoriza, fie trăsături de personalitate (trăsături depresive), fie manifestări depresive (simptome depresive), confirmând că între predispoziţia genetică şi manifestarea clinică intervin şi alţi factori biologici, psihologici sau sociali (ipoteza stressului).

Depresia şi sistemul dopaminergic

Rolul dopaminei (DA) în depresii este sugerat de argumente farmacologice şi terapeutice:

  • starea depresivă ce apare la trei zile după naştere, anterior lactaţiei, aşa-numitul „third-day blue”;
  • deficitul de dopamină din boala Parkinson asociat cvasiconstant cu depresii melancoliforme. L-dopa sau bromcriptina utilizate în tratamentul parkinsonismului ameliorează depresia odată cu sindromul neurologic;
  • administrarea amfetaminelor produce catecolaminergie şi, totodată, o eliberare de dopamină.

Eficacitatea unor medicamente antidepresive cu proprietăţi preponderent dopaminergice – amineptina, bupropionul şi nomifensina.

Depresia şi sistemul GABA-ergic

Mecanismele GABA-ergice au fost în general ignorate în studiul tulburărilor depresive şi în cele privind mecanismele de acţiune ale medicamentelor antidepresive. Cu toate acestea, date recente au evidenţiat că aceste mecanisme pot fi implicate în etiopatogenia depresiei (Lloyd – 1989).

În tulburările depresive, nivelele GABA în LCR şi plasmă sunt scăzute, prezentând variaţii concordante cu modificările dispoziţionale. Medicamentele GABA-ergice (progabid, furgabid) exercită efecte terapeutice la pacienţii depresivi.

Deci, mecanismele GABA-ergice joacă un rol evident în modularea dispoziţiei, creşterea tonusului GABA-ergic, exercitând efect antidepresiv probabil prin mediere adrenergică.

Alte mecanisme biochimice

  • implicarea axei hipofizo-hipotalamo-corticosuprarenale cu reevaluare rolului receptorilor pentru glucocorticoizi;
  • implicarea factorilor neurotrofici (BDNF – Brain Derived Neurotrophic Factor);
  • teoria neuroplasticităţii.

Modele psihofarmacologice ce pot orienta atitudinea terapeutică

Datele recente de neurobiologie şi psihofarmacologie au permis diversificarea claselor de medicamente antidepresive în funcţie de modelul biochimic al depresiei:

  • Depresia prin deficit de noradrenalină. Se caracterizează prin:
    • aspectul clinic dominat de inhibiţia psihomotorie, însoţită de slăbire în greutate, deshidratare, uree crescută, bradicardie şi tendinţă la colaps;
    • hipersomnie diurnă, asociată cu insomnie matinală;
    • deficit cognitiv;
    • EEG computerizat tip III – Matusek;
    • răspuns terapeutic rapid la amfetamine, creşterea GH la testul cu clonidină;
    • limfocitele T şi CD4 normale sau uşor scăzute.

Răspunde la antidepresivele cu acţiune noradrenergică nespecifică (amoxapină, lofepramină, maprotilină, viloxazină etc.) sau la cele specifice (inhibitori selectivi ai recaptării noradrenalinei).

  • Depresia prin deficit de serotonină îmbracă două forme clinice:
    • depresia anxioasă cu:
      • nelinişte psihomotorie marcată, pacientul păstrează foarte puţin patul;
      • insomnie de adormire;
      • hiperfagie – bulimie;
      • EEG computerizat tip II – Matusek;
      • testul DST negativ;
      • testul TSH şi TRH pozitive;
      • limfocitele T şi CD4 scăzute semnificativ;
      • celulele NK scăzute.
    • depresia ostilă, cu tendinţă la acte antisociale, comportament suicidar recurent, interferenţe alcoolice şi toxicomanice cu debut precoce anterior diagnosticului de depresie. La acestea se asociază:
      • AHC pozitive pentru boala afectivă, suicid, alcoolism, comportament antisocial;
      • EEG computerizat tip I – Matusek;
      • testul DST negativ;
      • limfopenie cu celule polinucleare mult crescute;
      • limfocite T şi CD4 cu tendinţă la scădere.

Această formă poate răspunde la AD serotoninergice de tip clomipramină, trazodonă, inhibitori selectivi ai recaptării 5-HT (SSRI), IMAO, antidepresive „duale” (mirtazapina, venlafaxina).

  • Depresia prin deficit de dopamină se manifestă prin:
    • depresie inhibată, cu somn agitat şi treziri multiple pe timpul nopţii;
    • albirea precoce a părului;
    • semne extrapiramidale discrete;
    • testul DST ±;
    • ameliorarea la substanţe dopaminergice (bromcriptina, piribendil);
    • limfocitele T normale.

Terapeutic, răspunde numai la antidepresivele dopaminergice (amineptina şi nomifensina), sau la cele alternative (bromcriptina), precum şi la cele specifice (bupropion).

  • Depresia prin deficit de acetilcolină îmbracă un aspect polimorf, instabil şi variabil de la un moment la altul, dar însoţit întotdeauna de deficit cognitiv, obiectivabil la teste psihometrice. Terapeutic, se vor evita antidepresivele cu acţiune anticolinergică în favoarea SSRI, IMAO şi a antidepresivelor lipsite de efect colinergic de tip trazodonă, tianeptină, antidepresive „duale”, la care se pot asocia precursori de Ach.
  • Depresia prin deficit GABA (Lloyd – 1991), pare a fi forma ce se corelează cu modificări ale structurilor cerebrale evidenţiabile la investigaţiile neuroradiologice, lezionalitatea cerebrală datorându-se activităţii crescute compensatorii a acizilor aminaţi excitatori (AAE) cu rol citotoxic. Această formă de depresie se caracterizează prin rezistenţă terapeutică la AD clasice, răspunzând la substanţe GABA-ergice asociate cu antidepresivele din noua generaţie şi moleculele antipsihotice atipice, iar în ultimă instanţă la TEC.
  • Depresiile mixte:
    • depresia prin deficit 5-HT / NA, caracterizată clinic printr-un polimorfism simptomatologic, cu predominenţa elementelor ostile şi a comportamentului suicidar recurent, la care se asociază:
      • testul DST pozitiv;
      • testele TSH şi TRH pozitive;
      • limfocitele T normale sau crescute
      • răspuns terapeutic la AD „duale” (mirtazapină, venlafaxină, nefazodonă) sau inhibitori selectivi ai recaptării 5-HT / NA.
    • depresie prin deficit 5-HT şi / sau NA asociată cu hiperactivitatea DA prezintă aspectul unei depresii cu simptome productive/delirante, care se amplifică la testul cu bromcriptină. Răspund selectiv la antipsihotice atipice de tip CLOZ-like: Olanzapina, Clozapina, sau benzamide de tip „discriminant” – Sulpirid, Amisulprid asociat cu antidepresive.

CLINICA TULBURĂRILOR DEPRESIVE

Stare mintală caracterizată prin simţăminte de tristeţe, singurătate, disperare, scăderea stimei de sine şi autoreproşuri; semnele asociate includ inhibiţia psihomotorie sau, uneori, agitaţia, scăderea contactelor interpersonale şi simptome vegetative cum ar fi insomnia şi anorexia (Kaplan, 2001).

Clasificare

Clasificările recente ICD-10 (1992) şi DSM-IV (1994) cuprind o serie de criterii specifice (de includere şi excludere) pentru toate încadrările nosologice, precum şi un sistem multiaxial de înregistrare. Astfel, în ICD-10 s-a renunţat la dihotomia clasică „endogen” şi „psihogen”, delimitând tulburarea depresivă în funcţie de trei grade de severitate – uşoară, medie şi severă, cu sau fără simptome somatice şi/sau psihotice congruente sau incongruente cu dispoziţia.

Începând cu DSM-IIIR, s-a renunţat la termenul de „affective disorder”, care a fost înlocuit cu cel de „mood disorder”, introdus de Gillespie în 1926. Termenul de „tulburare de dispoziţie” din DSM abordează aceeaşi tematică ca şi cel de „tulburare afectivă”, dar prin el se face o delimitare mai precisă a diferitelor forme de depresie.

Tabelul I Clasificare nosografică

ICD-10

DSM-IV

F.32.0 – episod depresiv uşor

F.32.1 – episod depresiv mediu

F.32.2 – episod depresiv sever fără simptome psihotice

F.32.3 – episod depresiv sever cu simptome psihotice congruente sau incongruente cu dispoziţia

F.32.8 – alte episoade depresive (atipice, mascate)

F.32.9 – episod depresiv fără precizare

F.33.0 – tulburare depresivă recurentă, episod actual uşor (caracterizată prin apariţia repetată de episoade depresive în absenţa episoadelor maniacale)

F.33.1 – tulburare depresivă recurentă, episod mediu

F.33.2 – tulburare depresivă recurentă, episod actual sever fără simptome psihotice

F.33.3 – tulburare depresivă recurentă, episod actual sever cu simptome psihotice congruente sau incongruente cu dispoziţia

F.33.4 – tulburare depresivă recurentă actualmente în remisiune

F.33.8 – alte tulburări depresive recurente

F.33.9 – tulburare depresivă recurentă fără precizare

Episod depresiv major

296.2x – tulburare depresivă majoră, episod unic

296.3x – tulburare depresivă majoră recurentă

Specificanţi:

–          uşor, moderat, sever cu/fără elemente psihotice

–          cronică

–          cu elemente catatonice

–          cu elemente melancoliforme

–          cu elemente atipice

–          cu debut post-partum

–          în remisiune parţială/totală

–          cu/fără remisiune totală interepisodică

–          cu pattern sezonier

În cadrul DSM-IV, secţiunea tulburărilor de dispoziţie este divizată în 3 părţi. În prima parte sunt descrise episoadele dispoziţionale. Acestea nu posedă propriul lor cod diagnostic şi nu pot fi diagnosticate ca entităţi separate; totuşi ele servesc ca puncte de sprijin pentru diagnosticul de tulburare. Partea a doua cuprinde seturile de criterii pentru tulburările de dispoziţie (tulburările depresive, tulburările bipolare, tulburările dispoziţionale datorate unei afecţiuni medicale generale, tulburările dispoziţionale induse de substanţe psihoactive). Seturile de criterii pentru majoritatea tulburărilor dispoziţionale necesită prezenţa sau absenţa episoadelor dispoziţionale din prima secţiune. În partea a treia se fac precizări referitoare fie la cel mai recent episod dispoziţional, fie la evoluţia episoadelor recurente.

Simptomatologie

Simptomele tipice ale tulburării depresive sunt:

  • dispoziţie deprimata pentru cea mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi, neinfluenţată de circumstanţe, prezentă continuu cel puţin în ultimele două săptămâni.
  • pierderea interesului sau a plăcerii în activităţi care în mod normal erau plăcute.
  • astenie, fatigabilitate.

Simptome adiţionale întâlnite frecvent în tulburarea depresivă sunt:

  • pierderea încrederii în sine;
  • sentimente de vinovăţie, de culpabilitate, de autoreproş;
  • gânduri recurente de moarte sau sinucidere sau orice comportament de tip suicidar;
  • diminuarea capacităţii de concentrare (indecizie, şovăială);
  • modificarea activităţii psihomotorii în sensul agitaţiei sau inhibiţiei psihomotorii
  • tulburări de somn, de exemplu insomnie, hipersomnie, somn superficial, neodihnitor;
  • modificări ale apetitului în sensul scăderii sau creşterii poftei de mâncare, cu modificări corespunzătoare de greutate (cel puţin 5% faţă de greutatea din luna precedentă)

Alte simptome întâlnite în tulburarea depresivă sunt:

  • constipaţia care este o consecinţă a sedentarismului, inhibiţiei psihomotorii sau este un efect secundar al antidepresivelor
  • cefalee accentuată matinal sau în urma unor situaţii stresante
  • dureri osteoarticulare, mai ales la nivelul membrelor inferioare sau la nivelul coloanei dorso-lombare
  • modificări de instinct sexual cu scăderea marcată a libidoului.

Simptomele somatice (Tabelul nr. II) ale sindromului depresiv sunt: pierderea interesului sau a plăcerii în activităţi în mod normal plăcute; lipsa reacţiei emoţionale la circumstanţe şi evenimente externe plăcute; trezirea matinală cu 2 ore mai devreme decât de obicei; agravarea matinală; dovezi evidente şi obiective de lentoare sau agitaţie psihomotorie; scăderea marcată a apetitului, pierdere în greutate (frecvent definite ca 5% din greutatea corporală sau mai mult, în ultima lună), scăderea marcată a libidoului. De obicei, acest sindrom somatic este luat în considerare dacă sunt prezente cel puţin 4 simptome de acest tip.

Sindromul somatic conform ICD-10

  • pierderea interesului sau a plăcerii în activităţi în mod normal plăcute;
  • lipsa reacţiei emoţionale la circumstanţe şi evenimente externe plăcute;
  • trezirea matinală (cu 2 ore mai devreme decât de obicei);
  • exacerbare matinală;
  • dovezi evidente şi obiective de lentoare sau agitaţie psihomotorie;
  • scăderea marcată a apetitului;
  • pierderi în greutate (frecvent definite ca 5% din greutatea corporală sau mai mult, în ultima lună);
  • scăderea marcată a libidoului.

Simptomele considerate „somatice” pot fi numite şi „melancolice”, „vitale”, „biologice” sau „endogenomorfe”. Acest sindrom somatic poate fi inregistrat şi codificat (utilizând cel de-al 5 lea caracter) de cei care doresc să o facă, însă totodată poate fi ignorat în stabilirea diagnosticului.

Dispoziţia într-un episod depresiv sever este descrisă de către persoana respectivă ca fiind o dispoziţie deprimată, tristă, disperată sau ca „fără chef”. Uneori este descrisă ca dispoziţie iritabilă sau anxioasă. În episoadele deosebit de severe această dispoziţie depresivă capătă conotaţii somatice, fiind descrisă ca dureroasă, mai severă decât cea mai intensă durere fizică. Dispoziţia deprimată din cadrul unui episod depresiv este relatată ca fiind diferită calitativ de tristeţe sau de doliu. Există cazuri în care dispozitia depresivă este negată, dar poate fi evidenţiată prin interviu. Unii pacienţi au un prag scăzut pentru plâns, alţii în schimb prezintă o scădere a reactivităţii emoţionale iar alţii pun accentul mai curând pe acuzele somatice (cefalee, dureri epigastrice, dureri precordiale care nu au substrat organic) decât pe descrierea sentimentelor de tristeţe.

Pierderea interesului sau plăcerii şi anhedonia sunt aproape întotdeauna prezente, chiar şi în absenţa dispoziţiei depresive. Subiecţii relatează restrângerea sferei de interese, se simt mai puţin interesaţi de hobby-uri, nu mai simt nici o plăcere pentru activităţile care anterior îmbolnăvirii erau considerate relaxante, distractive. Pacienţii îşi pierd interesul atât pentru ambianţă cât şi pentru propria persoană, inclusiv igienă, ţinuta fiind în consecinţă neângrijită. Pacienţii depresivi sunt indiferenţi faţă de orice, chiar şi faţă de activitatea sexuală, îşi pierd interesul erotic, ceea ce duce la mari disfuncţionalităţi şi în final la conflicte maritale. În cazuri extrem de severe, pacienţii îşi pierd sentimentele faţă de partener, faţă de copii, aşa numita anestezie psihică dureroasă. Bolnavul se plânge că nu se mai poate bucura, înduioşa, întrista, că nu-şi mai poate manifesta sentimentele faţă de persoane apropiate, pacientul suferind, chiar de o manieră dureroasă, deoarece nu mai poate rezona afectiv. Acestei stări de paralizie emoţională i se pot asocia depersonalizarea, derealizarea.

Fatigabilitatea, energia scăzută, extenuarea, scăderea randamentului, dificultăţi în iniţierea unor acţiuni, sunt simptome relatate de către pacientul depresiv cu toate că activităţile pe care le efectuează nu necesită multă energie. În episoadele depresive severe, chiar şi sarcinile zilnice, cum ar fi spălatul, îmbrăcatul dimineaţa sau mâncatul sunt epuizante şi par a necesita un efort considerabil. În formele severe pacientul descrie un sentiment de greutate în membre, ca şi cum ar fi de plumb sau ca şi cum s-ar deplasa prin apă.

Apetitul este de obicei redus, majoritatea subiecţilor afirmă că se straduiesc să mănânce sau, în formele severe aceştia descriu mâncarea ca fiind fără gust. În formele de depresie atipică apetitul este uneori crescut; pacienţii pot dori compulsiv anumite alimente cum sunt dulciurile sau alţi hidraţi de carbon. Când modificările de apetit sunt severe poate fi observată fie o pierdere a greutăţii, fie o creştere a acesteia. Hiperfagia, alături de bradikinezie pot duce la obezitate şi sindrom metabolic. Ambele tipuri de modificare a greutăţii pot avea impact asupra imaginii şi stimei de sine.

Ritmul somn-veghe este perturbat: cea mai comună tulburare de somn fiind insomnia. Depresivii au de regulă insomnie mediană (se trezesc în cursul nopţii şi apoi au dificultăţi în a readormi) sau insomnie terminală, (se trezesc cu câteva ore mai devreme decât este ora obişnuită şi nu mai pot readormi) . Atunci când este prezentă şi anxietatea, poate să apară insomnia iniţială, de adormire, (pacientul adoarme abea după o jumătate de oră, o oră după ce se aşează în pat). În formele de depresie atipică, indivizii pot prezenta hipersomnie nocturna sau diurnă.

Modificările psihomotorii includ agitaţia sau lentoarea. Agitaţia este rar întâlnită în depresie şi se manifestă prin incapacitatea de a sta liniştit, mersul de colo-colo, frântul mâinilor, frecarea tegumentelor, a hainelor sau a altor obiecte, tricotilomanie. O stare de agitaţie extremă numită raptus melancolic poate să apară brusc, la pacienţii aparent liniştiţi. Lentoarea este considerată unul dintre simptomele principale ale depresiei, manifestându-se în vorbire, în gândire sau în mişcările corpului. Astfel este prezentă bradilalia, bradipsihia şi bradikinezia. Lentoarea psihomotorie poate ajunge la intensitate extremă în cazul episoadelor depresive severe, manifestându-se prin stupor sau catatonie (în cazul episoadelor depresive cu elemente catatone). În acest caz pacientul este incapabil să indeplineasca până şi necesităţile primare. Lentoarea psihomotorie poate fi evaluată cu precizie de către o scala dezvoltată de Daniel Widlocher şi colaboratorii săi, scală numită Salpêtrière Retardation Scale.

Sentimentul de inutilitate sau de culpă include aprecieri negative asupra propriei valori care nu corespund realităţii sau ruminaţii în legătură cu erori minore din trecut. Sentimentul de inutilitate sau de culpă poate fi de intensitate delirantă (când un individ este convins că este răspunzător de „nenorocirile” lumii). Pacientul poate prezenta hiperprosexie pentru evenimentele negative ale vieţii cu hipoprosexie pentru evenimentele pozitive, alimentându-si astfel ideile prevalente negative.

Ideile suicidare. Gândurile de moarte se referă atât la ideile prevalente de inutilitate, când pacientul nu-şi mai găseşte rostul, găsind moartea o soluţie posibilă şi o alternativă rezonabilă (fără planuri specifice sau intenţionale), cât şi la planurile suicidare bine construite (modalitate, loc, timp) cu pregătirea activă a suicidului. În depresiile de intensitate severă, chiar dacă gândurile de suicid sunt permanente, adesea pacientul nu dispune de energia necesară pentru a le duce la bun sfârşit. Perioada cu risc maxim de suicid este perioada iniţială a terapiei antidepresive: energia ameliorându-se mai rapid comparativ cu dispoziţia depresivă şi ideile prevalente de inutilitate, pacientul este capabil să ducă la bun sfârşit planul său suicidar.

Mulţi subiecţi acuză deteriorarea capacităţii de a gândi, de a se concentra sau de a lua decizii. Secundar scăderii capacităţii de concentrare a atenţiei apare hipomnezia, drept urmare cei care desfasoara activităţi intelectuale sunt adesea incapabili să realizeze performanţele anterioare. La elevi, scăderea notelor poate demonstra concentrarea redusă a atentiei. La vârstnicii cu episod depresiv major, dificultăţile mnezice pot fi acuza principală, ceea ce face posibil stabilirea dignosticului eronat de demenţă. Aceste tulburări cognitive se remit după tratamentul antidepresiv.           

Tulburări ale instinctului sexual. Scăderea dorinţei sexuale apare atât la femei cât şi la bărbaţi, sub formă de frigiditate, respectiv impotenţă; tulburările pot avea consecinţe maritale. Adiţional, femeile pot prezenta amenoree. Frecvent, depresia este greşit considerată o consecinţă a tulburărilor sexuale, pacienţii urmând tratamente hormonale, temporizându-se astfel tratamentul antidepresiv. Un număr mic de pacienţi diagnosticaţi cu depresie atipica, prezintă creşterea dorintei sexuale, chiar comportament de tip compulsiv.

Simptomele psihotice apar în cadrul episoadelor depresive severe şi sunt reprezentate îndeosebi de ideile delirante şi mai puţin de halucinaţii. Ideile delirante pot fi congruente cu dispoziţia (idei delirante care sunt in concordanţă cu tema depresivă) sau noncongruente cu dispoziţia (idei delirante care nu sunt în concordanţă cu tema depresivă), iar halucinaţiile pot fi de orice natură.   

Simptomele somatice de tipul cefalee, dureri abdominale, dureri lombare, plapitaţii, dureri genito-urinare, parestezii, etc, apar în cadrul depresiei mascate, dominând tabloul clinic.

Diagnosticul conform ICD-10 şi DSM-IV

Elemente de diagnostic pozitiv:

Dispoziţie: depresivă, iritabilă sau anxioasă.

Manifestări psihologice asociate: lipsă de încredere în sine, stimă de sine scăzută, deficit de concentrare, pierderea interesului faţă de activităţile obişnuite, expectaţii negative, idei legate de moarte şi sinucidere.

Manifestări somatice: inhibiţie psihomotorie (sau agitaţie), anorexie cu pierdere în greutate (sau creştere în greutate), oboseală, insomnie (sau hipersomnie), anhedonie, pierderea dorinţei sexuale.

Simptome psihotice: deliruri de devalorizare şi păcat, de referinţă şi persecuţie, de modificare negativă a sănătăţii, de sărăcie, halucinaţii depresive.

Criterii de excludere: absenţa unei condiţii somatice şi/sau cerebrale, precum şi posibilitatea inducerii simptomatologiei de către o substanţă psihoactivă.

Evaluare

Pentru evaluarea standard a depresiei se utilizează următoarele scale:

  • Hamilton Depression Scale (HAM-D);
  • Montgomery-Asberg Depression Rating Scale (MADRS);
  • Global Assessment Scale (GAS);
  • Clinical Global Impressions (CGI).
  • Se mai utilizează evaluarea cognitivă.

Evaluare clinică

  • istoria familială şi antecedente heredocolaterale;
  • istoria psihiatrică, istoricul tratamentului (probleme de complianţă, responsivitate la tratament, durata tratamentului;
  • factori de rezistenţă somatici (anemie feriprivă, hipoproteinemie, disfuncţie tiroidiană), adicţie şi consum de alcool, lipsa suportului socio-familial.

Probleme de diagnostic diferenţial

  • tulburare depresivă datorată unei condiţii medicale generale;
  • tulburare depresivă indusă de substanţe;
  • doliu;
  • tulburare schizoafectivă;
  • schizofrenie;
  • tulburări de personalitate;
  • tulburare de adaptare cu dispoziţie depresivă;
  • tulburări primare ale somnului;
  • tulburări anxioase cu depresie.

Evoluţie

Durata minimă naturalp a unui episod depresiv este evaluată la 3-9 luni. Se recunosc:

  • episod depresiv unic;
  • 1-3 episoade depresive pe parcursul vieţii;
  • episoade multiple;
  • episoade depresive în cadrul tulburării bipolare tip I, II şi III. În acest context, remarcăm tendinţa de viraj dispoziţional de tip hipomaniacal sau maniacal sub medicaţie antidepresivă, în special antidepresive triciclice şi antidepresive din noua generaţie, cu acţiune duală (tulburare bipolară tip IV).

În cadrul evoluţiei episodului depresiv sub tratament se recunosc următoarele faze: acută, de răspuns terapeutic, remisiune, recădere şi recurenţă.

Perspectiva biologică demonstrează diferenţe semnificative între primul episod de depresie şi depresia cu episoade multiple. Primul episod depresiv este asociat unui deficit predominent presinaptic al unui singur neuromediator, responsivitatea terapeutică fiind dependentă de adecvanţa terapeutică. Prin adecvanţă terapeutică se înţelege alegerea unui antidepresiv cât mai apropiat de modelul etiopatogenic al bolii. Inadecvanţa terapetuică este o sursă importantă de remisiuni incomplete cu recidive şi complicaţii somatice potenţiale sau cu rezistenţă terapeutică. Un aspect de risc particular este reprezentat de tendinţa la viraj dispoziţional.

Primul episod depresiv are următoarele caracteristici biologice:

  • Sinapsă cu plasticitate conservată;
  • Alterări ale unei singure linii biochimice;
  • Conservarea structurilor hipocampice;
  • Risc cardiovascular minim;
  • Nivel cortizolic în limite normale.

Depresia cu episoade multiple implică:

  • Sinapsă displastică;
  • Alterări structurale hipocampice;
  • Risc cardiovascular înalt;
  • Hiperactivitate cortizolică ce amplifică comorbidităţile somatice.

Notă: Condiţiile de stres de tip PTSD modifică integrarea şi adaptarea la condiţii noi (coping modificat prin brutalitatea schimbării statutului) amplifică hipercortizolemia, perturbă imunitatea, creşte riscul cardiovascular şi de alteări neurostructurale, în special asupra sistemelor cerebrale implicate în cogniţie.

Organizarea simptomatică complexă a depresiei cu raporturile de comorbiditate este influenţată semnificativ de numărul de episoade şi calitatea remisiunii

COMORBIDITĂŢI SOMATICE ŞI PSIHIATRICE

Depresia şi AVC

S-a evidenţiat o prevalenţă a tulburării depresive de 23% (18-28%) la patru luni după accident vascular cerebral (The Perth Community Stroke Study – PCSSI): 15% (11-19%) depresie majoră şi 8% (5-11%) depresie minoră. Nu s-a gasit o diferenţă semnificativă pe sexe si nici între pacienţii la primul AVC sau cu AVC recurent. La instalarea accidentului 9% dintre bărbaţi şi 13% dintre femei aveau depresie diagnosticată. După un an, 56% dintre bărbaţi (40% depresie majoră şi 16% minoră) şi 30% dintre femei (12% majoră şi 18% minoră) erau încă depresivi. (Leff, 1990)

Depresia şi bolile cardiovasculare

Comorbiditatea depresiei cu bolile cardiovasculare nu este întâmplătoare, ci este foarte probabil ca ele sa aibă în comun o vulnerabilitate genetică. Au fost raportate valori ale prevalenţei depresiei majore între 17% şi 27% la pacienţii spitalizaţi cu afecţiuni ale coronarelor, depresia fiind considerată un factor de risc pentru boli coronariene şi stroke, prin mecanisme ce implică factori de psihostress, dismetabolici, dar şi neurobiochimici, stress oxidativ şi scăderea nivelului de dopamină ce favorizează spasmele vaselor mici (Meltzer, 1995)

 

Depresia în schizofrenie

În contrast cu progresele terapeutice, rata comportamentului suicidar în schizofrenie rămâne înaltă, cu o tendinţă de creştere permanentă, suicidul finalizat fiind estimat iniţial la 7% (Johnston, 1986), apoi la 13% (Caldwell, 1990) şi actualmente la 18% (Sinclair, Baldwin, 2004), în timp ce tentativele suicidare sunt estimate la 20-40% (Meltzer, Okaili, 1995).

Prezenţa suicidului în evoluţia pacientului cu schizofrenie a determinat şi reconsiderarea simptomatologiei depresive în cadrul acestei entităţi nosologice, depresia devenind o ţintă importantă a strategiilor terapeutice. Catamneza efectuată de Siris (1995), pe 30 de studii, estimează rata depresiei ca fiind variabilă între 7% şi 65%, cu o medie de 25%. Leff (1990) a considerat depresia din schizofrenie ca fiind o depresie de tip secundar cu 4 submodele de tip psihopatologic:

  • depresia ca şi simptom reactiv la ameliorarea simptomelor psihotice pozitive (conştientizarea bolii şi implicit a gravităţii acesteia);
  • depresia secundară pierderii capacităţii de comunicare, direct proporţională cu retracţia autistă şi pierderea independenţei eului;
  • depresia ca şi simptom psihotic acut şi independent, evoluând după episodul acut.
  • simptomatologia prodromală de tip depresie „atipică.

Utilizând Calgary Depression Scale for Schizophrenia şi Quality of Life Scale – Brasil a fost investigată prevalenţa depresiei în schizofrenie şi factorii de risc asociaţi, inclusiv calitatea vieţii. Depresia majoră a fost prezentă la 56% dintre pacienţii cu schizofrenie. În cazul pacienţilor cu o calitate a vieţii scăzută, exista trei factori asociaţi depresiei: prezenţa simptomelor de schizofrenie, numărul de medicamente administrate şi lipsa activităţilor casnice. (Cardoso, 2007)

 

Depresia în Boala Alzheimer

Modelul neurobiologic al bolii Alzheimer este complex, având o puternică fundamentare explicativă de tip neurodegenerativ. Dacă simptomatologia clinică a bolii a fost evaluată corect încă de la prima descriere, stadializarea şi evoluţia bolii au fost în permanenţă o ţintă a cercetărilor clinice, neurobiologice, neuropsihologice şi neuroimagistice, reuşindu-se o stadializare în funcţie de intensitatea elementelor deteriorative, în concordanţă cu modificările anatomo-patologice (Braak, 1999). Recunoaşterea unei faze prodromale a bolii, descrierea sindromului Mild Cognitive Impairment (MCI) şi confirmarea faptului că 50% din pacienţii cu MCI, în următoarele 16 luni întrunesc criteriile de diagnostic pentru boala Alzheimer, reactualizează importanţa diagnosticului precoce, existând suficiente date care să sugereze posibilitatea unor evaluări obiective, corecte, bazate pe markeri neurobiologici, neuroradiologici şi neurobiochimici.

Importanţa evaluării depresiei în prodromul şi evoluţia bolii Alzheimer a fost determinată de recunoaşterea faptului că tulburarea depresivă reprezintă un important factor de risc pentru dezvoltarea maladiei, atunci când este situată prodromal şi un factor ce precipită deteriorarea cognitivă când apare pe parcursul evoluţiei bolii. Semnificaţia tulburării depresive în boala Alzheimer poate fi asociată şi riscului cardiac şi vascular-cerebral, intensitatea depresiei fiind direct proporţională cu riscul de stroke.

Depresia este cea cea mai frecventă tulburare psihopatologică non-cognitivă, atât în fazele prodromale cât şi pe parcursul bolii Alzheimer. Prevalenţa tulburării este estimată în general între 30-50% (Olin, 2002), iar pentru perioadele incipiente şi stadiul mediu de evoluţie între 15-24% (Powlishta, 2004).

PROBLEME DE DIAGNOSTIC

Diferenţierea gradelor de severitate a episoadelor depresive

Dispoziţia depresivă variază de la o zi la alta, este adesea neinfluenţată de circumstanţe, dar poate totuşi prezenta o variaţie diurnă caracteristică. În unele cazuri, anxietatea, suferinţa şi agitaţia psihomotorie pot domina depresia, iar schimbarea dispoziţiei poate fi mascată de tulburări adiţionale cum ar fi: iritabilitatea, consumul excesiv de alcool, comportamentul histrionic, exacerbarea simptomelor fobice sau obsesionale preexistente sau a preocupărilor hipocondriace. Pentru stabilirea diagnosticului de episod depresiv, indiferent de gradul de severitate, este necesară o perioadă de minimum 2 săptămâni, putând fi acceptate şi perioade mai scurte de timp, dacă debutul este rapid iar simptomele neobisnuit de severe.

Diferenţierea gradelor de severitate a episoadelor depresive (uşor, moderat, sever) a fost impusă de necesităţile terapeutice.

Episodul depresiv uşor se caracterizează prin simptome depresive de intensitate redusă, tabloul psihopatologic fiind dominat de anhedonie. Astfel, pacientul prezintă o dispoziţie depresivă de intensitate redusă, (accentuată matinal), fatigabilitate, lentoare psihomotorie, scăderea capacităţii de concentrare a atenţiei care au drept consecinţă scăderea randamentului profesional. Apare o inhibiţie a instinctelor, respectiv scăderea apetitului şi libidoului şi insomniile de trezire. Episodul depresiv uşor poate trece frecvent neobservat atât de către pacient cât şi de către anturajul acestuia, de cele mai multe ori fiind pus pe seama oboselii. Acest tip de episod depresiv nu necesită internare, subiecţii cu episoade depresive uşoare sunt întalniţi mai frecvent în asistenţa primară.

Criterii de diagnostic pentru Episodul depresiv uşor (F32.0)

Dispoziţia depresivă, pierderea interesului şi a plăcerii, fatigabilitatea crescută sunt simptomele tipice ale depresiei. Pentru un diagnostic cert sunt necesare cel puţin 2 din cele 3 simptome tipice şi cel puţin încă 2 din simptomele comune. Nici unul din simptome nu trebuie să aiba o intensitate deosebită. Durata minimă a întregului episod este de aproximativ 2 săptămâni. Subiecţii diagnosticaţi cu episod depresiv au unele dificultăţi în a-şi îndeplini activităţile profesionale şi sociale obişnuite.

Codificarea episodului depresiv usor presupune si un al 5-lea caracter care se referă la prezenţa sau absenţa simptomelor somatice:

  • Episod depresiv uşor fără simptome somatice (F32.00) când criteriile pentru episodul depresiv uşor sunt întrunite şi nu este prezent nici unul din simptomele somatice sau sunt prezente doar câteva din ele.
  • Episod depresiv uşor cu simptome somatice (F32.01) când criteriile pentru episodul depresiv uşor sunt întrunite si 4 sau mai multe simptome somatice sunt deasemenea prezente (dacă sunt prezente numai 2 sau 3, dar ele sunt neobişnuit de severe, poate fi justificată utilizarea acestei categorii).

Episodul depresiv moderat se caracterizează printr-o dispoziţie depresivă mai intensă decât cea a episodului depresiv uşor, întreaga simptomatologie fiind sesizabilă atât de către pacient cât şi de către anturaj. Pacientul relatează singur, fără a fi întrebat, dispoziţia tristă şi restrângerea sferei de interese atât faţă de preajmă cât şi faţă de propria persoană; se asociază bradilalia, bradipsihia, bradikinezia, fatigabilitatea, trezirea matinală. Inhibiţia instinctelor este mai accentuată comparativ cu episodul depresiv uşor: apare inapetenţa cu scăderea în greutate,( pacientul fiind îndemnat să se alimenteze), scăderea libidoului cu frigiditate şi impotenţă. Ideaţia este centrată de ideile prevalente cu conţinut depresiv (de autodevalorizare, autodepreciere, incurabilitate) care însă nu sunt de intensitate delirantă.

Sindromul somatic este în general prezent, simptomele somatice fiind mai intense decât în cazul episodului depresiv uşor. Depresia moderată asociază frecvent cu anxietatea, simptomele celor două entităţi fiind de obicei intricate.

Depresia mascată a apărut ca şi concept în urmă cu aproape 20 de ani, fiind descrisă de către Kielholtz în cadrul episodului depresiv moderat. Această entitate include acele forme ale depresiei care se manifestă prin simptome înşelătoare, care camuflează simptomele depresive şi care se remit în urma tratamentului antidepresiv. Tabloul clinic al acestui tip de depresie este dominat de simptome somatice, cele mai frecvente fiind durerile abdominale intense cu caracter colicativ saltant, constipaţie, inapetenţă, scădere ponderală. Alte simptome asociate sunt: cefaleea, durerile lombare, palpitaţiile, durerile genito-urinare, crampele şi furnicăturile. Acest tip de pacienţi sunt mari consumatori de servicii medicale, prezentându-se la medici de diverse specialităţi, în urgenţă, ajungând doar în final la psihiatru, substratul organic fiind absent.

 

Criterii de diagnostic pentru Episodul depresiv moderat (F32.1)

Pentru un diagnostic cert sunt necesare cel puţin 2 din cele 3 simptome tipice, mentionate anterior, şi cel puţin 3 (preferabil 4) din simptomele comune. Multe simptome pot prezenta un grad mai mare de severitate, fapt neesenţial, daca este prezentă in general o gamă largă de simptome. Durata minimă a întregului episod este de 2 săptămâni. Un subiect cu un episod depresiv moderat va avea de obicei dificultăţi importante în a-şi continua activităţile sociale, profesionale sau domestice.

Al 5-lea caracter poate fi utilizat şi în acest caz pentru a specifica prezenţa simptomelor somatice:

  • Episod depresiv moderat fără simptome somatice (F32.10) când criteriile pentru episodul depresiv moderat sunt îndeplinite, iar simptomele somatice lipsesc sau sunt de mică intensitate.
  • Episod depresiv moderat cu simptome somatice (F32.11) când criteriile pentru episodul depresiv de severitate moderată sunt îndeplinite, şi 4 sau mai multe simptome somatice sunt prezente (dacă sunt prezente numai 2 sau 3 simptome şi sunt     neobişnuit de severe, poate fi justificată folosirea acestei categorii).

Episodul depresiv sever, fără simptome psihotice se caracterizează prin dispoziţie depresivă intensă acompaniată în special de tulburări ale activităţii motorii. Activitatea motorie poate fi modificată fie în sens pozitiv (agitaţia psihomotorie), fie în sens negativ (lentoarea psihomotorie care poate evolua pâna la stupor). Stuporul depresiv se caracterizează prin imobilitate completă sau aproape completă în care subiectul pare înţepenit, este lipsit de reacţie la anturaj, şi are o mimică împietrită care exprimă durere sau anxietate. Se însoţeşte frecvent de refuzul pacientului de a comunica şi de a se alimenta (greutatea corporala scade dramatic). Agitaţia psihomotorie din stările depresive se mai numeşte „raptus melancolic”, apare brusc, fără motiv, la bolnavi aparent liniştiţi anterior. Este o stare de nelinişte extremă care poate include violenţă, uneori loviri, omucideri sau impulsiuni de autoliză.

Instinctele sunt extrem de perturbate, libidoul, instinctul alimentar şi cel de conservare fiind inhibate. Ritmul somn-veghe este grav modificat, pacientul prezentând insomnii mixte severe (de adormire, de trezire şi ale mijlocului nopţii). Dispoziţia depresivă este maximă dimineaţa, la trezire, când poate să apară tentativa de autoliză în manieră de raptus suicidar.

Asemenea episodului depresiv moderat, şi episodul depresiv sever se poate asocia cu anxietate de intensitate severă, riscul suicidar fiind ridicat. Pacientul cu episod depresiv sever este incapabil să facă faţă cerinţelor sociale, profesionale şi familiale, prezentănd o scădere marcată a calităţii vieţii.

 

Criterii de diagnostic pentru episodul depresiv sever, fără simptome psihotice (F32.2)

Pentru stabilirea unui diagnostic de certitudine, toate cele 3 simptome caracteristice episodului depresiv moderat vor fi prezente şi în plus, 4 sau mai multe simptome comune, unele având intensitate severă. Dacă simptomele importante, cum ar fi agitaţia sau lentoarea sunt marcate, pacientul poate fi refractar sau incapabil să descrie alte simptome în detaliu. Episodul depresiv durează de obicei cel puţin 2 săptămâni, dar dacă simptomele sunt deosebit de severe, cu debut foarte rapid, diagnosticul poate fi stabilit şi la o durată a episodului sub 2 săptămâni. În timpul episodului depresiv sever este foarte puţin probabil ca pacientul să-şi continue activităţile sociale, profesionale sau domestice.

Sindromul somatic, este întotdeauna prezent în episodul depresiv sever şi în consecinţă nu va exista cel de-al 5-lea caracter pentru codificarea acestuia.

Episodul depresiv sever, cu simptome psihotice se mai numeşte depresie delirantă deoarece simptomul dominant este delirul care se asociază cu halucinaţiile şi împreună domină tabloul clinic. Delirul este congruent dispoziţional atunci când sunt prezente idei delirante micromanice cu conţinut depresiv: de culpabilitate/vinovăţie, autodevalorizare, autodepreciere, incurabilitate, inutilitate şi delirul hipocondriac. Delirul incongruent dispoziţional, include idei delirante cu conţinut paranoid (de relaţie, persecuţie, prejudiciu, urmărire). Ideile delirante de persecuţie sunt considerate congruente dispoziţional doar atunci când tema acestora porneşte de la o premiză depresivă. Riscul suicidar este prezent şi în acest caz, tentativa suicidară fiind realizată sub imperiul trăirilor delirant halucinatorii. Criterii de diagnostic pentru Episodul depresiv sever, cu simptome psihotice (F32.3)

Un episod este depresiv sever când întruneşte criteriile mentionate anterior, pentru F32.2, şi delirurile, halucinaţiile sau stuporul depresiv sunt prezente. Delirurile implică de obicei ideea de păcat, sărăcie sau dezastre iminente, a căror responsabilitate poate fi asumată de pacient. Halucinaţiile auditive apar de obicei sub forma unor voci defăimătoare sau acuzatoare iar cele olfactive sub formă de mirosuri de murdărie, putrefacţie sau de carne în descompunere. Lentoarea psihomotorie severă poate evolua spre stupor. Dacă e necesar, delirurile sau halucinaţiile pot fi specificate ca fiind congruente sau incongruente cu dispoziţia. „Incongruent” se referă la delirurile şi halucinaţiile neutre afectiv: de ex. deliruri de referinţă fără nici un conţinut de culpabilitate sau acuzare, sau voci vorbind pacientului despre evenimente ce nu au semnificaţie emoţională deosebită.

Deficitul cognitiv în depresie – aspect epidemiologice:

Prevalenţa deficitului cognitiv mediu în depresie are valori cuprinse între 25% şi 50%, cu mult mai mare decât prevalenţa deficitului cognitiv mediu la pacienţi fără depresie (3% – 6%).

O implicaţie clinică importantă este aceea că deficitul cognitiv mediu sau un alt tip de deficit cognitiv prezent pe durata unui episod depresiv poate persista şi după ameliorarea simptomatologiei depresive. (Potter, 2007)

Depresia unipolară şi bipolară

Divizarea depresiei în cele două categorii pare a fi dependentă de factori de vulnerabilitate genetică şi biologică. Datele studiilor epidemiologice au variaţii importante, fiind influenţate şi de componente etnice, culturale, sociale.

Studiile de psihofarmacogenetică au confirmat riscul de viraj dispoziţional la administrarea de medicamente psihotrope. Cu atât mai dificilă este această dihotomie tradiţională nozografică, cu cât influenţa factorului biologic cerebral este dependentă de unele comorbidităţi ce pot fi asociate tulburării depresive iniţiale: factorul vascular, metabolic, traumati şi toxic. Depresia este estimată în practica curentă la nivelul asistenţei primare, la 20% din totalul pacienţilor cu suferinţe psihiatrice. Experienţa noastră sugerează că 30% din pacienţii depresivi fac la un moment dat al evoluţiei un viraj dispoziţional, devenind depresii bipolare.

Variaţiile etnice pot fi corelate semnificativ cu diferenţe genetice în diferite populaţii, explicând valori epidemiologice diferite şi confirmând indirect fundalul neurobiologic. Astfel, studii efectuate asupra populaţiei chineze au estimat valori ale prevalenţei de 0.4% pentru tulburarea bipolară şi 1.4% pentru depresia unipolară majoră. Pentru prevalenţă au fost sugerate rate de 2.3% pe un an pentru depresia unipolară, comparativ cu ratele incidenţei anuale de 2.5% pentru episodul maniacal şi 10.3% pentru depresia majoră. (Kessler, 1994)

Pentru estimarea ratelor în tulburarea bipolară şi depresia majoră s-au folosit sondaje epidemiologice pe zece tări: Statele Unite, Canada, Puerto Rico, Franţa, Germania de vest, Italia, Liban, Taiwan, Coreea, şi Noua Zeelandă. Există o variaţie largă a ratelor pentru depresia majoră pe toată durata vieţii: 1,5% în Taiwan, până la 19% în Liban. Ratele anuale pornesc de la 0,8% în Taiwan până la 5,8% în Noua Zeelandă. Pentru tulburarea bipolară, ratele lifetime variază între 0,3% în Taiwan şi 1,5% în Noua Zeelandă. (Weissman, 1996)

Tabelul II Clasificarea episoadelor depresive după severitate

Episod depresiv

Criterii ICD-10

Criterii DSM-IV-TR

Uşor

Două simptome tipice

Două simptome comune

Dispoziţie depresivă sau pierderea interesului şi plăcerii+4 simptome adiţionale (1)-(9)

Deteriorare socială şi profesională minoră

Moderat

Două simptome tipice

Trei sau mai multe simptome comune

Dispoziţie depresivă sau pierderea interesului şi plăcerii+4 simptome adiţionale (1)-(9)

Deteriorare socială şi profesională moderată

Sever

Trei simptome tipice

Patru sau mai multe simptome comune

Dispoziţie depresivă sau pierderea interesului şi plăcerii+4 simptome adiţionale (1)-(9)

Deteriorare socială şi profesională majoră

După Lam R.W., Mok H., Depression, Oxford University Press, 2008, p. 29

Notă: În aprecierea intensităţii episoadelor depresive, psihiatria biologică atrage atenţia asupra imprevizibilităţii amplificării simptomatologiei în condiţiile evoluţiei perturbate, fie de factori de stres, fie de vulnerabilitate biologică şi biochimică. Opinia noastră este de a trata depresia cu aceeaşi seriozitate, indiferent de aparenţa intensităţii.

STRATEGIILE TERAPEUTICE MEDICAMENTOASE ÎN TULBURAREA DEPRESIVĂ

În cadrul evoluţiei depresiei se recunosc următoarele etape:

  • Etapa premorbidă, caracterizată prin prezenţa simptomelor izolate de tip depresiv sau a trăsăturilor de personalitate de tip depresiv. Persistenţa acestor modificări asociate cu spectrul tulburării depresive în antecedentele heredocolaterale poate constitui un moment de evaluare şi instituire a tratamentului precoce cu caracter profilactic.
  • Etapa prodromală, caracterizată prin amplificarea unor simptome izolate, în special persistenţa tulburării de somn, pierderea capacităţilor de coping şi reacţie emoţională, cu cantonarea în atitudine defensivă. Frecvent în această etapă pot apărea simptome somatice (masca somatică a tulburării depresive).
  • Primul episod depresiv, diagnostic bazat pe criteriile ICD sau DSM, poate periclita existenţa cotidiană sau fizică a pacientului şi impune măsuri terapeutice. Precocitatea tratamentului constituie o condiţie importantă a conservării plasticităţii sinaptice.

Notă: Tratamentul cu substanţe antidepresive efectuat pe baza opţiunii simptomatice şi nu etiopatogenice, nerespectând criteriile adecvanţei terapeutice determină remisiunea completă numai a 25% din cazuri.

  • Remisiunea, definită prin ameliorarea simptomatologiei depresive evaluată pe scala Hamilton (scor HDS <7)

Notă: Remisiunea incompletă la primul episod este prezentă la 75% din cazurile tratate în condiţiile de nonadecvare terapeutică, riscurile remisiunii incomplete fiind:

  • Recidive frecvente – episoade multiple;
  • Modificarea raportului neurobiologic şi neurobiochimic;
  • Scăderea neuroprotecţiei şi neurolezionalitate;
  • Complicaţii somatice;
  • Rezistenţă terapeutică.
  • Recăderea reprezentată de reapariţia simptomelor depresive al căror scor HDS>17 în primele 6 săptămâni după prima diminuare a simptomelor sub scor HDS<7, dar cel mai frecvent este semnalizată de remisiunea incompletă HDS>7 sau de persistenţa unor simptome izolate cum ar fi insomnia, fatigabilitatea, dificultăţile cognitive.
  • Recurenţa, reprezentată de un nou episod depresiv reapărut după cel puţin 6 luni de la remisiune, în timp ce menţinerea unei simptomatologii de tip remisiune incompletă pe o durată de peste 6 luni determină persistenţă.

Factorii de risc pentru episod depresiv, recădere, recurenţă se grupează în:

  • Factori socio-demografici: mediu social defavorabil, handicapul social şi discriminarea socială şi nivel socio-cultural redus, statutul marital (persoanele necăsătorite prezintă o frecvenţă de 4 ori mai mare decât cele căsătorite);
  • Factori predispozanţi somatici: apariţia sau persistenţa unor tulburări somatice sau a unor condiţii somatice ce pot limita eficacitatea terapeutică;
  • Factori precipitanţi: psihostresul social, consumul de substanţe psihoactive sau psihodisleptice.

Obiective terapeutice generale:

  • Reducerea simptomelor depresive, a anxietăţii şi a disfuncţiei cognitive;
  • Obţinerea remisiunii complete;
  • Prevenirea recăderilor, recidivelor, recurenţei şi persistenţei;
  • Siguranţa şi tolerabilitatea cu evitarea efectelor adverse şi a riscurilor terapeutice, inclusiv a indexului terapeutic;

Notă: Rscul major al evoluţiei depresiei este determinat de componenta suicidară, cel mai frecvent suicidul fiind efectuat cu medicaţia prescrisă.

  • Asigurarea neuroprotecţiei cu conservarea eficienţei sinaptice şi evitarea modificărilor structurale cerebrale.

MEDICAŢIA ANTIDEPRESIVĂ

Generalităţi

Criteriile necesare unui antidepresiv ideal ar trebui, după Frank – 1991, să permită controlul Responsivităţii, Remisiunii, Recăderii, Recurenţei.

După Baldwin – 2003, antidepresivul ideal ar trebui să îndeplinească următoarele criterii:

  • eficacitate:
    • în toate tipurile clinice de tulburare depresivă;
    • în depresia uşoară, moderată şi severă,
    • obţinerea remisiunii în episodul acut;
    • la toate grupele de vârstă;
    • instalare rapidă a efectului;
    • raport optim cost / eficienţă.
  • acceptabilitate (complianţă):
    • doză unică zilnică (monodoză);
    • efecte adverse minime;
    • influenţă minimă asupra activităţii profesionale / habituale;
    • bună toleranţă în afecţiuni organice şi somatice;
    • lipsa de interacţiuni medicamentoase;
    • siguranţă vitală la over-dose.
 
Principalele clase de medicamente antidepresive

Antidepresive din prima generaţie – triciclice şi tetraciclice (imipramină, clomipramină, amitriptilină, doxepină, nortriptilină, maprotilină, mianserină).

Efecte psihofarmacologice – inhibitori ai recaptării presinaptice pentru 5-HT şi NA, capacitate de blocare puternică a receptorilor postsinaptici 5-HT (amine terţiare) şi a receptorilor NA (amine secundare).

Efecte adverse:

  • efecte anticolinergice (retenţie urinară, constipaţie, creşterea tensiunii intraoculare, producerea şi accentuarea deficitului cognitiv);
  • efecte antihistaminergice (sedare, creştere în greutate);
  • efecte secundare blocadei receptorilor -NA (sedare, hipotensiune ortostatică);
  • efecte cardiotoxice (prelungirea intervalului Q-T, bloc atrio-ventricular, saturarea membranei cu elevarea segmentului ST, aritmii, moarte subită);
  • efecte neurotoxice (stări confuzionale, delirium, mişcări dezordonate, convulsii);
  • efecte secundare speciale, riscul decesului la over-dose, având un index terapeutic extrem de scăzut, riscul virajului hipomaniacal sau maniacal.

Contraindicaţii:

  • tulburări cardiace, infarct miocardic recent, antecedente cu EKG modificat şi/sau tulburări de ritm cardiac;
  • glaucom;
  • adenom de prostată;
  • antecedente care sugerează bipolaritatea;
  • Antecedente de comportament suicidar, indicele toxic al medicaţiei din prima generaţie fiind foarte apropiat de indicele terapeutic.

Datorită non-specificităţii psihofarmacologice a efectelor secundare şi a riscurilor de administrare, aceste medicamente antidepresive se recomandă a fi utilizate numai la persoane tinere, perfect sănătoase, care să dispună anterior instituirii tratamentului de o evaluare cardiologică (clinic şi EKG), neurologică (clinic şi EEG), hematologică, oftalmologică şi urologică. După instituirea tratamentului, pacienţii necesită reevaluări la interval de 3-6 luni.

Tabel III Proprietăţi psihofarmacologice in vitro pentru antidepresivele convenţionale

 

Nivel presinaptic

Inhibiţia recaptării

Nivel postsinaptic

Afinitate pentru receptori

NA

5-HT

DA

Alpha1

Alpha 2

H1

MUSC

5HT2

D2

Amitriptilina

+

++

0

+++

+

++++

++++

+++

0

Clomipramina

+

+++

0

++

0

+

++

++

0

Doxepin

++

+

0

++

0

+++

++

+++

0

Imipramina

+

+

0

++

0

+

++

++

0

Maprotilina

++

0

0

+

0

++

+

+

0

Mianserina

++

++

0

+

+

+

+

+++

0

Nortriptilina

++

+

0

+

0

+

++

+

0

Antidepresive din a doua generaţie

Inhibitorii selectivi ai recaptării serotoninei – SSRI (fluoxetină, fluvoxamină, paroxetină, sertralină, citalopram, escitalopram).

Efecte psihofarmacologice

  • Dispun de proprietăţi relativ selective pentru inhibarea recaptării la nivel presinaptic pentru sertotonină.

Efecte secundare:

  • digestive (greaţă, vomă) datorate activării serotoninergice a receptorilor 5-HT3 presinaptici;
  • agitaţie psihomotorie şi creşterea semnificativă a anxietăţii în depresiile non-serotoninice;
  • akatisie, parkinsonism;
  • sedare, ameţeli (10-20 %), disfuncţie sexuală la bărbaţi şi femei;
  • sindrom de discontinuitate;
  • sindrom serotoninergic;
  • fenomene extrapiramidale la persoanele cu vulnerabilitate;
  • convulsii.

Contraindicaţii:

  • depresiile non-serotoninice;
  • antecedente convulsivante;
  • parkinsonism.
Inhibitorii de recaptare a noradrenalinei – NRI (reboxetina)

Acţiune psihofarmacologică

  • proprietăţi relativ selective pentru inhibarea recaptării la nivel presinaptic pentru noradrenalină.

Efecte secundare:

  • activarea NA poate determina creşterea anxietăţii şi insomnie.

Contraindicaţii:

  • depresiile non-adrenergice;
  • anxietate marcată.

Inhibitori ai recaptării noradrenalinei şi dopaminei – NDRI (bupropionul)

Acţiune psihofarmacologică

  • proprietăţi relativ selective pentru inhibarea recaptării la nivel presinaptic pentru NA şi DA în doze terapeutice, aducând un beneficiu în depresia dopamino-dependentă (10-12% din totalul depresiilor).

Efecte secundare:

  • potenţează riscul proconvulsivant;
  • rare tulburări digestive;
  • insomnie.

Contraindicaţii:

  • pacienţii cu antecedente de hipertensiune arterială, convulsii şi comportament suicidar.

Inhibitori ai recaptării serotoninei, noradrenalinei – NSRI (venlafaxina, duloxetină, minalcipran)

Acţiune psihofarmacologică

  • dispun de proprietăţi relativ selective pentru inhibarea recaptării la nivel presinaptic pentru 5-HT, NA în funcţie de doză (venlafaxina).

Notă: Venlafaxina în doze mari (peste 225 mg) influenţează nivelul de dopamină fiind din acest punct de vedere un model de flexibilitate terapeutică. În plus, toate antidepresivele din această categorie par a avea cea mai rapidă acţiune în tulburările depresive severe.

  • Duloxetina şi minalcipranul influenţează semnificativ fibromialgia.

Efecte secundare:

  • creşterea tensiunii arteriale;
  • interferenţă cu citocromul P-450;
  • rare tulburări digestive.

Contraindicaţii:

  • pacienţii cu antecedente de hipertensiune arterială ce necesită strictă monitorizare;
  • pacienţi cu algii persistente în care suferinţa organică de risc nu a fost precizată.

Antidepresive NaSSA (mirtazapina, trazodona)

Acţiune psihofarmacologică

  • mecanism dual, inhibitor presinaptic de recaptare a serotoninei şi acţiune postsinaptică asupra receptorilor 5-HT2 şi 5-HT3, cu efecte digestive minime, ameliorând disfuncţia sexuală.

Efecte secundare:

  • risc de viraj hipomaniacal şi maniacal.

Notă: Trazodona dispune de efecte asemănătoare mirtazapinei, fiind antidepresivul din noua generaţie cu modelul psihofarmacologic cel mai apropiat de antidepresivele triciclice, dar este lipsit în totalitate de efecte anticolinergice. În plus, ameliorează calitatea somnului şi îmbunătăţeşte semnificativ EEG de somn. Efectele sale digestive îi limitează utilizarea la pacienţii cu sensibilitate gastro-intestinală.

Antidepresive cu acţiune modulatoare serotoninergică (tianeptina) şi serotoninergică/melatoninică (agomelatina)

Tianeptina este un antidepresiv de tip serotoninergic cu mecanism special, realizând o ranforsare globală a transmisiei 5-HT. Ca şi calităţi speciale, este singurul antidepresiv ce nu prezintă interferenţe cu citocromul P-450, putând fi utilizată în asociere cu alte clase de medicamente în situaţia depresiilor ce însoţesc tulburări somatice. Are acţiune neuroplastică, majoritatea studiilor confirmând ameliorarea semnificativă a volumului hipocampal.

Agomelatina este un agonist melatoninergic (receptorii MT1 şi MT2) şi un antagonist al receptorilor 5HT2C. Studiile de afinitate indică faptul că agomelatina nu are niciun efect asupra recaptării de monoamine şi nici o afinitate faţă de receptorii alfa şi beta adrenergici, histaminergici, colinergici, dopaminergici şi ai benzodiazepinelor. Agomelatina intensifică eliberarea dopaminei şi noradrenalinei în cortexul frontal şi nu influenţează concentraţiile extracelulare de serotonină. Agomelatina este metabolizată în principal de către citocromul P450 1A2 (CYP1A2) (90%) şi de către CYP2C9/19 (10%).

Contraindicaţii: Hipersensibilitate la substanţa activă sau la oricare dintre excipienţi; insuficienţă hepatică (ciroză sau boală hepatică activă); utilizarea concomitentă a inhibitorilor puternici de CYP1A2

Efecte adverse:cefalee, ameţeli, greaţă, diaree, dureri la nivelul abdomenului superior, hiperhidroză, fatigabilitate, anxietate

Notă: Au fost semnalate creşteri >3 ori limita superioară a valorilor normale ale ALAT şi/sau ASAT

Clasificarea psihofarmacologică a antidepresivelor
  • Antidepresive cu acţiune predominant presinaptică (unimodale):
  • acţiune asupra unui singur neurotransmiţător (single target):
    • SSRI: fluoxetina, fluvoxamina, sertralina, paroxetina, citalopram, escitalopram;
    • NRI: reboxetina.
  • acţiune multiplă (multiple target):
    • SNRI: venlafaxina, duloxetina, minalcipran
    • NDRI: bupropion
  • Antidepresive cu acţiune pre- şi postsinaptică (duale) noradrenergică şi serotoninergică:
  • triciclice:

o   imipramina;

o   clomipramina;

o   trimipramina;

o   nortriptilina;

o   amitriptilina;

o   doxepina.

  • tetraciclice:

o   mianserina;

o   maprotilina.

  • Antidepresive cu structură ciclică „atipică” (non-triciclice, non-tetraciclice, non-IMAO):

o   buspirona;

o   trazodona;

o   tianeptina;

o   agomelatina.

  • Antidepresive NaSSA

o   mirtazapina.

Notă: prescurtările utilizate în clasificarea antidepresivelor, ce reprezintă „acronimul“ acţiunii farmacologie sunt utilizate şi la prezentarea algoritmului terapeutic.

Tabelul IV Acţiunea psihofarmacologică selectivă a antidepresivelor din a doua generaţie

 

Serotonină 5-HT

Noradrenalină NA

Dopamină DA

Bupropion

0 / +

+

++

Fluoxetină

++++

0

0 / +

Fluvoxamină

++++

0

0 / +

Mirtazapină

+++

++

0

Paroxetină

++++

0

0 / +

Reboxetină

0

++++

0

Sertralină

++++

0

0 / +

Trazodonă

++

0

0

Venlafaxină

++++

+++

0 / +

Legendă: ++++ – înaltă; +++ – moderată; ++ – slabă; + – foarte slabă; 0 – nulă

Indicaţiile utilizării medicamentelor antidepresive

Analiza semiologică a depresiei şi a modificării simptomatologiei depresive de către medicaţia antidepresivă a permis precizarea impactului terapeutic al acesteia, asupra conţinutului şi formelor clinice de depresie:

  • dispoziţia sau timia depresivă, exprimată prin tristeţe vitală, durere morală, autoacuzare, comportament suicidar, proiecţie negativă a viitorului, ruminaţii morbide cu idei recurente de moarte. Este vorba despre acţiunea timoanaleptică, antidepresivele fiind capabile de a creşte tonusul dispoziţional şi chiar de a realiza virajul spre euforie sau manie;
  • inhibiţia psihomotorie, cuprinzând dezinteresul pentru efectuarea oricăror activităţi. Este vorba despre acţiunea dezinhibitorie sau stimulantă, psihotonică;
  • anxietatea, asupra căreia acţionează antidepresivele cu efect anxiolitic sau sedativ.

În funcţie de semiologia depresiei:

  • depresia astenică, răspunzând la antidepresive psihotone, predominent noradrenergice sau duale (mirtazapina, venlafaxina);
  • depresia inhibată (akinetică), asociind disfuncţie cognitivă, are drept cauză disfuncţia noradrenergică sau dopaminergică, sensibilă la antidepresive noradrenergice şi dopaminergice;
  • depresia anxioasă, cu risc suicidar crescut, deseori corelată cu deficitul serotoninergic, ce beneficiază de tratament cu antidepresive serotoninice;
  • depresia ostilă, asociată cu factori de comorbiditate (adicţie, agresivitate, impulsivitate, suicid violent), datorată unui deficit 5-HT.

Antidepresivele sunt utile în forme particulare de depresie:

  • depresia mascată şi echivalenţele somatice depresive;
  • depresia copilului, unde administrarea antidepresivelor trebuie făcută cu prudenţă şi controlul atent al efectelor secundare;
  • tulburarea depresivă şi anxioasă a vârstnicului;
  • depresia alcoolicului, în care se recomandă folosirea cu precădere a noilor antidepresive (fluoxetină, Prozac), cu rezultate promiţătoare şi mai ales a tianeptinei (Coaxil, Stablon), singurul antidepresiv ce nu interferează cu citocromul P 450;

Acţiunea terapeutică a antidepresivelor depăşeşte, însă, vastul cadru al depresiilor:

  • este de semnalat în primul rând eficienţa lor în tulburările anxioase şi, în particular, în cazul atacului de panică, cu bune rezultate în 70-90 % dintre cazuri în cursul unui tratament de 6-8 săptămâni, în doze mai mici decât cele prescrise în tratamentul depresiei pure. Rezultatele sunt mai puţin convingătoare în ceea ce priveşte anxietatea de anticipare şi conduitele de evitare obsesivo-compulsive;
  • efectele dezinhibitorii sunt utile în tratamentul schizofreniei cu simptome negative şi al sindromului postneuroleptic, în tulburarea obsesivo-compulsivă şi dezvoltările hipocondriace, eficacitatea lor fiind însă inferioară utilizării antipsihoticelor atipice în schizofrenia cu fenomene negative;
  • efectul sedativ reduce tensiunea anxioasă şi acţionează asupra tulburărilor somnului;
  • acţiunea la nivel central este implicată în tratamentul sindroamelor neurologice de tipul narcolepsiei, maladiei Parkinson, cefaleei şi migrenei, sindroamelor dureroase de origine centrală, indicaţie preponderentă pentru aminele terţiare, SSRI, antidepresivele „duale”, tianeptină. Un rol deosebit îl ocupă depresia post stroke;
  • în domeniul patologiei psihosomatice antidepresivele şi-au dovedit acţiunea benefică în boli digestive, enurezis, ejaculare precoce, sindroamele dureroase de natură canceroasă;
  • anumite antidepresive de tipul viloxazinei şi minaprinei exercită un efect dezinhibitor asupra activităţii sexuale;
  • depresiile secundare, mai ales cele asociate cu comorbiditate somatică;
  • sindromul de stres posttraumatic.

Observaţii importante:

  1. Medicamentele triciclice şi tetraciclice nu au specificitate psihofarmacologică de acţiune, răspunzând parţial criteriului adecvanţei terapeutice; au un puternic efect anticolinergic, eficacitatea terapeutică fiind obţinută la doze înalte cu un index terapeutic redus. Determină efecte secundare severe şi riscuri majore în administrarea în ambulatoriu (intoxicaţie voluntară cu risc letal înalt prin cardiotoxicitatea remarcabilă şi indexul terapeutic foarte scăzut).

Medicamentele tri- şi tetraciclice nu pot fi, în general, administrate în monoterapie şi monodoză, necesitând asocieri (de cel puţin două medicamente) cu anxiolitice şi tranchilizante sau antipsihotice, asocieri ce cresc semnificativ riscul autolitic.

În episodul acut de boală terapia trebuie iniţiată obligatoriu în spital şi supravegheată în condiţii de spitalizare 30-45 zile (costuri foarte ridicate).

Terapia de întreţinere (minim 6-9 luni) amplifică riscul pentru efecte secundare ale medicaţiei antidepresive triciclice şi tetraciclice, necesitând pe durata administrării monitorizare cardiologică (clinic + EKG), oftalmologică, urologică, neurologică.

Medicaţia nu poate fi administrată la persoane în vârstă, cu disfuncţii sau riscuri cardiovasculare, hepatice şi renale, epilepsie, depresie post-stroke, depresie în boala Parkinson sau alte afecţiuni organice cerebrale, cu disfuncţie sexuală (cu excepţia clomipraminei), cu risc pentru glaucom, în sarcină şi perioada de alăptare.

Antidepresivele tri- şi tetraciclice pot fi administrate la pacienţi de vârstă tânără, fără riscuri somatice sau organice cerebrale, pacienţi ce prezintă siguranţa supravegherii şi monitorizării terapiei.

În sfârşit, prezintă risc înalt de viraj maniacal, ceea ce impune asocierea unui timostabilizator (acid valproic, carbamazepină, litiu etc.).

  1. Noua generaţie de antidepresive cu acţiune predominent presinaptică sau duală (mirtazapina) are mecanisme de acţiune specifică şi răspunde criteriului adecvanţei terapeutice în totalitate, precum şi modelului antidepresivului ideal (după Frank şi Baldwin):
  • pot fi administrate în monodoză şi monoterapie asigurând un control eficient atât al depresiei, cât şi al asocierilor comorbide – anxietatea şi tulburările de somn;
  • index terapeutic înalt;
  • nu au efecte secundare cu risc vital;
  • complianţă net superioară.

Astfel, pot fi administrate la pacienţi în vârstă cu suferinţe somatice precum şi în în depresia post-stroke şi în forma anxioasă.

MANAGEMENTUL MEDICAMENTOS AL TULBURĂRII DEPRESIVE

TRATAMENTUL PRIMULUI EPISOD:

  • evaluare diagnostică corectă;
  • aprecierea modelului de adecvanţă psihofarmacologică;
  • evaluarea riscurilor de administrare şi a complianţei;
  • prevenţia recăderilor şi a recurenţei;
  • evitarea virajului maniacal.

În alegerea substanţei antidepresive se va ţine cont de predicţia responsivităţii, toleranţă, complianţă şi eficacitate în profilaxia pe termen mediu şi lung, vârsta şi starea fizică a pacientului, riscul suicidar.

Algoritm terapeutic. Se recomandă următoarele etape:

Linia I

Opţiunea A.                                                  Opţiunea B.

SSRI                                                              Trazodona

NRI                                                               sau

NDRI                                                            ADTc / ADT                                     

NSRI 

NaSSA          

Tianeptina

Agomelatina

Linia a II-a
  1. Creşterea dozelor (maximizare) cu monitorizarea atentă a eventualelor riscuri / efecte adverse;
  2. Schimbarea antidepresivului (switch):
  • Se recomandă trecerea de la opţiunea B la opţiunea A (de evitat trecerea AàB).
  • În locul SSRI (fluoxetină, fluvoxamină, paroxetină, sertralină, citalopram, escitalopram) şi NRI (reboxetina) se recomandă trecerea la antidepresive cu acţiune duală – venlafaxina, duloxetina, minalcipran, mirtazapina, tianeptina, agomelatina.
  • În locul mirtazapinei, antidepresiv cu acţiune noradrenergică şi serotoninergică se poate trece la venlafaxină în doze mari, duloxetină, agomelatină.
Linia a III-a
  • potenţarea efectelor antideprtesive poate fi realizată prin asociere de precursori hormonali tiroidieni T3 sau buspironă;
  • asocierea a două medicamente antidepresive (augmentare) din grupul A pentru potenţarea şi complementaritatea efectelor pe cele trei linii biochimice, 5-HT, NA sau DA, pre- ţi postsinaptic.
Linia a IV-a
  • antipsihotice atipice, doze mici de olanzapină (5 mg), quetiapină (100-200 mg), aripiprazol (5-10 mg) sau amisulprid (50-100 mg) asociate sau nu unui antidepresiv din grupul A, pot amplifica efectul antidepresiv, corecta elementele psihotice şi riscul virajului dispoziţional.

Precizări:

Linia I

Opţiunea A – se foloseşte când criteriile de adecvanţă terapeutică psihofarmacologică sunt îndeplinite pentru tulburarea depresivă, iar aceasta se află la primul sau la primele episoade. Toate antidepresivele din această opţiune prezintă siguranţă şi tolerabilitate în administrare, complianţă semnificativ crescută comparativ cu opţiunea B, putând fi utilizate în terapia ambulatorie pe termen lung, evitându-se discontinuităţile voluntare.

Opţiunea B – atunci când criteriile de adecvanţă terapeutică nu sunt sigure sau tulburarea depresivă are multiple episoade evolutive şi/sau răspuns terapeutic incomplet la încercările terapeutice anterioare.

Antidepresivele triciclice şi cele tetraciclice vor fi utilizate numai la pacienţi de vârstă tânără, fără probleme somatice, neurologice şi cognitive, sau riscuri de administrare, în special cardiovasculare. Nu se recomandă utilizarea în tratamentul ambulator şi se interzic la persoanele cu risc suicidar crescut.

Trazodona nu are efecte anticolinergice, are bună complianţă, recomandându-se în tratamentul ambulator de întreţinere şi la persoanele cu modificări evidente ale citoarhitecturii de somn sau la persoanele cu disfuncţie cognitivă.

Notă: În depresia bipolară sau la constatarea spectrului genetic al bipolarităţii vor fi evitate antidepresivele ce pot induce virajul dispoziţional sau vor fi asociate timostabilizatoare.Utilizarea benzodiazepinelor va fi limitată / evitată, existând atât riscul dependenţei, cât şi al potenţării disfuncţiei cognitive şi riscul sindromului de sevraj benzodiazepinic.

Linia a II-a

Are drept ţintă optimizarea dozelor terapeutice, schimbarea antidepresivului pentru realizarea în totalitate a criteriilor de adecvanţă.

Nu se recomandă trecerea de la trazodonă la antidepresive tri- şi tetraciclice şi se contraindică trecerea de la grupul A la grupul B. Schimbarea unui antidepresiv din grupul A se va face în cadrul aceluiaşi grup (switch) de la un antidepresiv cu acţiune unimodală (presinaptică) single target spre unul cu acţiune multiple target, sau la un antidepresiv dual, din noua generaţie (mirtazapina, milnacipram).

Notă: Se va ţine cont de faptul că în primele episoade depresive este implicată o singură linie de neurotransmisie predominent presinaptic, în timp ce la episoadele multiple sunt deficienţe biochimice în mai multe linii de neurotransmisie, implicând atât polul pre-, cât şi polul postsinaptic.

Linia a III-a

Potenţarea efectelor poate fi obţinută prin amplificarea semnalului presinaptic (terapie hormonală, T3, buspironă) sau prin creşterea receptivităţii şi capacităţii de transducţie postsinaptică prin asocierea a două antidepresive din clase farmacologice cu acţiune complementară pre- şi postsinaptică.

Linia a IV-a poate fi deveni Linia I, în cazurile severe, cu simptome psihotice şi risc suicidar înalt sau comportament autolitic recurent.

MENŢINEREA TRATAMENTULUI

În cazul responsivităţii, menţinerea tratamentului cu antidepresivul ales pe o perioadă de minimum 9 luni. La pacienţii la care se estimează un risc potenţial de viraj hipomaniacal se vor asocia timostabilizatoarele.

Apariţia insomniei şi a neliniştii anxioase impune eventuala schimbare a antidepresivului.

Dozele utilizate vor fi scăzute progresiv, evitându-se sindromul de discontinuitate.

TRATAMENTUL EPISODULUI RECURENT

  • se va evita reluarea tratamentului cu antidepresive triciclice sau tetraciclice;
  • utilizarea antidepresivului administrat la primul episod în doze crescute sau trecerea la un alt antidepresiv cu acţiune farmacologică apropiată;
  • schimbarea datorită fenomenului de displasticizare sinaptică de la un antidepresiv cu acţiune presinaptică la unul din noua generaţie, cu acţiune duală;
  • în cazul răspunsului favorabil, tratamentul va fi menţinut minimum 12/24 luni.

TRATAMENTUL EPISOADELOR DEPRESIVE MULTIPLE

Fenomenul de plasticitate sinaptică indică utilizarea antidepresivelor din a doua generaţie, cu acţiune bimodală sau multiplă, în asociere cu timostabilizatoare şi/sau antipsihotice atipice (olanzapina, quetiapina, amisulprid în doze minime) în condiţiile asocierii elementelor psihotice.

TRATAMENTUL DEPRESIEI REZISTENTE

  • reconsiderarea diagnosticului;
  • reconsiderarea criteriilor de concordanţă psihofarmacologică;
  • reevaluarea statusului cerebral şi somatic;
  • utilizarea schemelor de „terapii eroice” prin asocieri a două antidepresive din noua generaţie, cu mecanisme psihofarmacologice diferite (SSRI + mirtazapină; venlafaxină + mirtazapină; reboxetină + mirtazapină/venlafaxină). Aceste strategii terapeutice urmăresc reechilibrarea transmisiei sinaptice prin amplificarea transmisiei NA şi/sau 5-HT.

Fundalul deficitului dopaminic ce se amplifică direct proporţional cu înaintarea în vârstă impune utilizarea antidepresivelor cu acţiune dopaminergică (venlafaxina în doze mari, bupropion) sau asocierea unor activatori DA prin stimularea autoreceptorilor D1 (amisulprid în doze minime).

La pacienţii cu depresie rezistentă şi risc suicidar se recomandă utilizarea princeps a antipsihoticelor atipice.

Notă: Iniţierea tratamentului cu substanţe antidepresive asociază riscuri specifice fiecărei clase de substanţe antidepresive folosite, impunând o selecţie strictă pe criterii medicale, evaluându-se riscurile potenţiale. Pe parcursul tratamentului pacientul va fi strict monitorizat pentru riscurile de sindrom serotoninergic, modificări cardiovasculare (hipo- şi hipertensiune, prelungirea intervalului QTc, modificări discrazice sanguine sau modificări ale enzimelor hepatice). Studii recente semnalează prezenţa sindromului metabolic la pacienţii cu depresie aflaţi sub tratament antidepresiv. În această direcţie, recomandăm ca şi o măsură suplimentară aplicarea algoritmului de monitorizare asemănător cu cel folosit pentru substanţele antipsihotice.

Informaţiile oferite de LaMedic.ro sunt concepute să vină în sprijinul, şi nu să înlocuiască relaţia existentă între pacient / vizitator al website-ului şi medicul său.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *